Domnul este aproape GBV
Și toată adunarea fiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile lor, la porunca Domnului; și au așezat tabăra în Refidim; și nu era apă de băut pentru popor. Și poporul s-a certat cu Moise; și ziceau: „Dați-ne apă să bem!“. Și Moise le-a zis: „Pentru ce vă certați cu mine? Pentru ce-L ispitiți pe Domnul?“.
Exod 17.1,2
Dacă nu am cunoaște câte ceva despre răutatea propriilor noastre inimi, n-am putea înțelege insensibilitatea uimitoare a lui Israel față de toată bunătatea, credincioșia și puterea Domnului. Tocmai văzuseră pâinea coborându-se din cer pentru a hrăni șase sute de mii de oameni în pustie, iar acum sunt gata să-l ucidă cu pietre pe Moise, fiindcă îi adusese în pustie ca să moară de sete.
Nimic nu poate depăși în adâncime necredința și răutatea de deznădăjduit a inimii omenești, afară doar de harul îmbelșugat al lui Dumnezeu. Doar în acest har putem găsi alinare de simțământul tot mai apăsător al naturii noastre rele, pe care împrejurările o scot la iveală în adevăratul ei caracter.
Dacă israeliții ar fi fost duși direct din Egipt în Canaan, nu ar fi avut prilejul să manifeste astfel de caracteristici triste ale inimii omenești; și, ca o consecință, n-ar fi constituit exemple atât de prețioase pentru noi, căci umblarea lor vreme de patruzeci de ani în pustie ne furnizează o bogăție inexprimabilă de avertismente, de atenționări și de învățături. Din ea învățăm, pe lângă multe alte lucruri, cât de constantă este tendința inimii de a nu se încrede în Dumnezeu. Ea se poate încrede în orice altceva, dar nu în Dumnezeu. Mai degrabă se sprijină pe pânza de păianjen a resurselor umane, decât pe brațul unui Dumnezeu atotputernic, atotînțelept și infinit de plin de har. Cel mai mic nor este mai mult decât suficient pentru a ascunde de ea lumina feței binecuvântate a Lui. De aceea, bine spune Scriptura că „o inimă rea a necredinței“ se va dovedi întotdeauna gata „să se depărteze de Dumnezeul cel viu“ (Evrei 3.12).
C. H. Mackintosh