Domnul este aproape GBV

Epistola lui Iacov este de o mare solemnitate și are o anumită strictețe. Când trebuie să judece ceva, folosește cuvinte foarte directe. Deoarece se adresează vieții practice, din ea nu lipsesc nici îndemnurile.

Iacov le scrie celor douăsprezece seminții (Iacov 1.1), prin urmare el are înaintea sa întregul popor Israel. El face însă deosebire între grupări de oameni luate în parte din mijlocul poporului:

• Îi cunoștea pe unii care erau creștini adevărați. Acestora li se adresează cu „frații mei“ (Iacov 1.2).

• El știa însă că în poporul Israel existau și dintre aceia care erau creștini numai formal. Nu se pocăiseră niciodată cu adevărat. De aceea îi numește „oameni deșerți“ (Iacov 2.20) și le explică faptul că viața din Dumnezeu și adevărata credință trebuie să se dovedească prin fapte ale credinței.

• În cele din urmă, li se adresează și acelora care trăiau în totalitate fără Dumnezeu. El li se adresează: „bogaților“ (Iacov 5.1), și are o veste deosebit de solemnă pentru ei.

Uneori el îi vorbește în mod direct uneia dintre aceste trei grupe. Se întâmplă să facă însă și afirmații generale și să se refere la toate trei grupele.

Pentru a înțelege corect Epistola lui Iacov, este important să-i recunoaștem subiectul central. Este vorba despre viața practică de credință, dar despre o astfel de viață care poate fi trăită atât pe terenul iudaismului, cât și pe terenul creștinismului. El a scris epistola în anii de tranziție de la timpurile iudaice la cele creștine. De aceea el nu vorbește despre viața de creștin practică, ci despre viața de credință practică ce poate fi realizată în toate timpurile. Acesta este firul roșu al epistolei sale.

M. Billeter