Domnul este aproape GBV

Versetul de la începutul capitolului 13 face trecerea spre ultimele cuvinte ale Domnului nostru către ucenicii Săi. Ocazia pentru aceste cuvinte este subliniată de expresia „știind că I-a venit ceasul“. În timpul umblării Domnului pe pământ citim despre diferite „ceasuri“. În Cana din Galileea, El i-a spus mamei Sale: „Încă nu Mi-a venit ceasul“ – ceasul manifestării Sale în glorie către lume. În Ioan 5 citim: „Vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care-l vor auzi vor trăi“ – ceasul harului Său către cei păcătoși. În prezența vrăjmășiei omului, citim de două ori că „nimeni n-a pus mâna pe El, căci nu-I venise încă ceasul“ – ceasul suferinței Sale. Ceasul din capitolul 13.1 – care introduce cuvintele Sale de rămas-bun – are un alt caracter. Este ceasul întoarcerii Sale la gloria Sa cu Tatăl, în dragostea și în sfințenia casei Tatălui.

Ucenicii însă aveau să fie lăsați aici, într-o lume întinată, care Îl ura pe Tatăl și Îl lepăda pe Hristos. Dacă era deci ca ei să fie păziți de rău în trecerea lor prin această lume și să se bucure de comuniune cu Hristos, aflat în casa plină de iubire și de sfințenie a Tatălui, era necesar ca ei să beneficieze de această ultimă lucrare de har a lui Hristos, de mângâierea, de instrucțiunile și de atenționările pe care ea le oferea.

Chiar dacă Domnul părăsea lumea, El nu-i uita pe ai Săi, nici nu înceta să-i iubească. Din nefericire, inimile noastre pot deveni reci față de El, mâinile ne pot obosi în facerea binelui, iar picioarele noastre pot rătăci. Suntem însă siguri de acest lucru: că El niciodată nu ne va dezamăgi, nici nu ne va lăsa. Dragostea Lui ne va purta și va îngriji de noi „până la capăt“; iar la capăt, dragostea ne va primi în casa iubirii eterne, unde nu există inimi reci, nici mâini slăbite, nici picioare care rătăcesc.

H. Smith