Domnul este aproape GBV

Ucenicilor le lipsea nu doar înțelegerea divină, pe care o dă Cuvântul, ci și o inimă care să fie întreagă pentru Hristos, care să facă din El Obiectul suprem al sufletului. Cu Maria lucrurile stăteau cu totul altfel. Și ei îi lipsea înțelegerea, dar dragostea ei era de așa fel, încât ea se gândea doar la Hristos. Ea nu își mai putea găsi odihna și locul într-o lume din care El este absent. Astfel că citim: „Maria stătea afară lângă mormânt și plângea“. Dragostea o transformase într-o femeie singuratică și cu inima frântă. Dacă Hristos nu mai era, atunci nu mai era nimic pentru Maria. Însă, în acest loc de afară, ea Îl găsește pe Hristos, iar El o conduce într-o relație nouă și cerească. Dragostea față de Hristos o desprinde de această lume și, prin legătura cu El, ea este condusă într-o altă lume.

În singurătatea ei, ea privește în mormânt și îi vede pe cei doi îngeri, care îi spun: „Femeie, de ce plângi?“. Absorbită cu meditarea la Hristos, ea nu exprimă nicio surpriză la vederea acestor ființe angelice și afirmă, nu cum le spusese ucenicilor: „L-au luat pe Domnul“, ci: „L-au luat pe Domnul meu“. Orice ar fi putut gândi alții despre Isus, Maria afirmă cu toată încrederea dragostei: «El este al meu».

Unui astfel de credincios Îi face plăcere Domnului să Se descopere pe Sine. Întorcându-se, ea vede pe Unul despre care crede că este grădinarul, iar Acesta o întreabă: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?“. Fără a-I menționa numele Celui pe care Îl caută, ea răspunde: „Domnule, dacă tu L-ai luat de aici, spune-mi unde L-ai pus, și eu Îl voi lua“. Cu inima plină de Hristos, ea presupune că toți ar trebui să știe la cine se referă. Deodată, Domnul Se descoperă pe Sine Însuși cu un cuvânt, spunând: „Maria!“. Astfel că, așa cum a făcut adesea în această Evanghelie, Păstorul Își cheamă oile pe nume, iar oaia, auzind glasul Lui, Îl recunoaște cu mare plăcere pe Stăpânul ei.

H. Smith