Domnul este aproape GBV
Preaiubiților, vă îndemn, ca străini și călători, să vă feriți de poftele carnale ca de unele care se războiesc împotriva sufletului, având o purtare bună între națiuni, pentru ca, în ceea ce vorbesc împotriva voastră ca de niște răufăcători, prin faptele voastre bune, la care sunt martori, să-L glorifice pe Dumnezeu în ziua cercetării.
1 Petru 2.11,12
Îndemnul apostolului are în vedere mai întâi relațiile acestor creștini cu națiunile în mijlocul cărora au fost împrăștiați. Despărțiți de poporul lor potrivit cărnii, ei erau ca niște oameni din afară în mijlocul națiunilor, iar acestea îi considerau ca niște străini. De fapt, de acum înainte ei nu mai aparțineau nici unora, nici altora. Prin urmare, care trebuia să fie mărturia lor? Abținerea completă de la poftele carnale, pe care nici evreii, nici cei dintre națiuni nu erau în stare să le respingă, din cauza cărnii care era în ei. Aceste pofte „se războiesc cu sufletul“.
Acest lucru era cu atât mai urgent pentru ei cu cât, așa cum vedem în 1 Petru 1.9, ei nu posedau din mântuire decât „mântuirea sufletelor“, iar dacă sufletul lor ceda în fața poftei, mărturia lor creștină era compromisă în ochii oamenilor. Trebuia deci ca ei să aibă „o purtare bună între națiuni“, o purtare care să aibă un scop declarat și cunoscut de toți oamenii, și care să nu urmărească decât binele.
Dacă națiunile care îi înconjurau îi vorbeau de rău în chestiuni legate de această umblare și de felul lor curat de comportare, acuzându-i că fac lucruri rele (iar aceste acuzații îndreptate împotriva creștinilor onești și consecvenți în umblarea lor nu au încetat de-a lungul timpului), va veni o vreme când chiar acești acuzatori vor fi cercetați de Domnul, în har, și vor da slavă lui Dumnezeu când își vor aminti de faptele bune care străluciseră cândva înaintea ochilor lor, prin purtarea acestor martori credincioși pe care ei, în răutatea lor, îi calomniaseră.
H. Rossier