Domnul este aproape GBV
Întunecați în înțelegere, înstrăinați de viața lui Dumnezeu prin neștiința care este în ei, prin împietrirea inimii lor.
Efeseni 4.18
În ce ne privește pe noi, înstrăinarea a fost nu doar în viață, ci și în inimă. În ceea ce Îl privește pe Dumnezeu, înstrăinarea ca viață a fost simțită mult mai acut decât am putea noi să o simțim vreodată, însă la El nu a existat nicio înstrăinare în inimă. Cu alte cuvinte, în timp ce noi, ca păcătoși, L-am urât pe Dumnezeu, El nu ne-a urât pe noi niciodată. Dacă ne-ar fi urât, putea să ne condamne pentru totdeauna. În loc să facă acest lucru, ne-a pregătit împăcarea; o împăcare câștigată cu prețul atât de mare al „morții Fiului Său“.
Domnul Isus a venit în lume în duhul împăcării. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine“ (2 Corinteni 5.19). Aceasta a caracterizat viața și slujirea Lui. Nu judecata, ci iertarea a fost lucrarea Lui; și chiar acolo unde vina a fost pronunțată și dovedită, El nu a imputat-o. Vedeți, de exemplu, Ioan 8.11 și Luca 23.34. Tot ceea ce Dumnezeu putea face a fost făcut de către El, însă orice ofertă a fost lepădată de către om și El a fost crucificat. Dar tocmai atunci mila împăciuitoare a lui Dumnezeu a înregistrat triumful ei cel mai important.
La acel moment, Dumnezeu „pe Cel care n-a cunoscut păcat L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“ (2 Corinteni 5.21). Este evident că, din moment ce suntem făcuți chiar dreptate a lui Dumnezeu în Hristos – în Hristos care a murit și a înviat – nu mai poate fi, în ce ne privește, nimic care să Îi fie neplăcut și dezagreabil. Inima Lui nu mai este întristată atunci când privește la noi, ci este chiar reversul. Hristos a fost identificat cu noi și cu păcatul nostru și a stat sub judecata lui Dumnezeu. Noi suntem identificați cu El și cu acceptarea de care El Se bucură înaintea lui Dumnezeu, ca înviat dintre cei morți.
F. B. Hole