Circumcizia, prin urmare, nu a fost cauza instrumentală a îndreptăţirii lui Avraam, ci doar un semn exterior în carnea sa, al faptului că fusese îndreptăţit prin credinţă. în esenţă, circumcizia a fost semnul exterior al legământului dintre Dumnezeu şi poporul Israel; dar aici şesul ei este lărgit, cuprinzând acum şi dreptatea pe care Dumnezeu a atribuit-o lui Avraam prin credinţă.
Circumcizia a fost nu numai un semn, ci şi o pecete - pecetea dreptăţii credinţei, pe care o avea pe când era încă necircumcis. Un semn indică totdeauna realitatea pe care o semnifică. Un semn autentifică, confirmă, certifică sau garantează veridicitatea realităţii pe care o semnifică. Circumcizia i-a confirmat lui Avraam că era privit şi tratat de Dumnezeu ca neprihănit (drept) prin credinţă.
Circumcizia a fost pecetea neprihănirii (dreptăţii) credinţei lui Avraam. Asta ar putea însemna că credinţa sa a fost dreaptă sau ar putea însemna că el a obţinut dreptatea (neprihănirea) prin credinţă. Aproape sigur sensul corect este acesta din urmă. Circumcizia a fost pecetea neprihănirii care aparţinea credinţei sale sau pe care a obţinut-o pe baza credinţei.
Întrucât Avraam a fost îndreptăţit înainte de a fi circumcis, el poate fi tatăl celor necircumcişi - adică al Neamurilor credincioase. Ele pot fi îndreptăţite în acelaşi mod în care a fost îndreptăţit el: prin credinţă.
Când se spune că Avraam este tatăl tuturor Neamurilor credincioase, bineînţeles, nu se pune deloc problema unei descendenţe fizice, ci doar a faptului că aceşti credincioşi sunt copiii lui prin faptul că imită credinţa lui. Ei nu sunt copiii lui din naştere, ci datorită faptului că păşesc pe urmele sale, prin traseul şi exemplul vieţii lor. Tot aşa, textul de faţă nu afirmă că Neamurile credincioase devin Israelul lui Dumnezeu. Israelul lui Dumnezeu este alcătuit din iudeii care îl acceptă pe Isus, ca Mesia şi ca Domnul şi Mântuitorul lor.