În esenţă, prima parte a acestui verset înseamnă: „Achitaţi-vă la timp notele de plată!" Versetul nu constituie o interdicţie a oricărei forme de datorii, căci în societatea în care trăim unele datorii sunt inevitabile. Aşa, de pildă, cei mai mulţi dintre noi datorăm sume de plată pentru serviciile de telefon, de gaz natural, de lumină, apă, etc. Iar dacă ai o întreprindere proprie, este aproape imposibil să supravieţuieşti fără să-ţi asumi anumite datorii. Mai degrabă, versetul acesta ne îndeamnă să nu rămânem în urmă cu plata acestor datorii, să nu ne înglodăm în datorii şi să nu avem conturi trecute de mult de scadenţă.

Dar, pe lângă aceasta, mai există unele principii care trebuie să ne călăuzească la acest capitol. Nu trebuie să ne asumăm datorii pentru lucruri neesenţiale. Nu trebuie să intrăm în datorii atunci când ştim că nu vom avea posibilitatea de a le achita. Trebuie să evităm achiziţionarea de lucruri cu plata în rate, căci acest timp de cumpărături va atrage sume exorbitant de mari sub forma dobânzii acumulate. Trebuie să evităm obţinerea unui împrumut pentru cumpărarea unui obiect a cărui valoare se va diminua, în timp. În general, trebuie să practicăm principii de responsabilitate financiară, trăind modest şi „atât cât se întinde pătura", atât cât ne permite venitul nostru, neuitând că „cel ce ia cu împrumut este robul celui ce-i dă cu împrumut" (Proverbe 22:7).

Datoria de care nu ne vom putea achita niciodată integral este obligaţia de a iubi. Cu o singură excepţie, în textul original al cărţii Romani pentru dragoste se foloseşte întotdeauna termenul agape, care înseamnă o afecţiune profundă, lipsită de egoism şi supraumană. Această dragoste, ce nu e din această lume, nu este activată de vreo virtute prezentă în persoana iubită, ci este total nemeritată. Ea se deosebeşte de orice altă dragoste prin faptul că e îndreptată nu numai împotriva celor demni de a fi iubiţi, ci şi împotriva duşmanilor cuiva.

Această dragoste se manifestă prin dărnicie, în general, şi prin dărnicie jertfitoare. Astfel, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său fiu născut. Cristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.

În principal este o chestiune ce ţine de voinţă, mai degrabă decât de emoţii. Faptul că ni se porunceşte să iubim arată că stă în putinţa noastră de a-l realiza. Dacă ar fi o emoţie incontrolabilă, care ne-ar cuprinde în anumite momente neaşteptate, n-am mai putea fi făcuţi răspunzători de îndeplinirea acestei îndatoriri. Asta nu neagă însă faptul că şi emoţiile joacă un rol.

Unei persoane neconvertite îi este imposibil să manifeste acest gen de iubire divină. De fapt, chiar şi credinciosului îi este imposibil să dea dovadă de această iubire prin propriile sale puteri. Dragostea aceasta divină se poate manifesta doar prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în credincios.

Dragostea şi-a găsit expresia perfectă pe pământ în Persoana Domnului Isus Cristos. Dragostea noastră pentru Dumnezeu se manifestă prin ascultarea de poruncile Sale. Omul care îşi iubeşte aproapele a împlinit legea sau, cel puţin, acea parte din lege care ne învaţă că trebuie să ne iubim semenii.