Iată evanghelia în esenţă: Mai întâi, trebuie să accepţi adevărul întrupării, potrivit căruia Pruncul din ieslea Betleemului este Domnul vieţii şi slavei, şi că Isus din Noul Testament este Domnul (Iehova) din Vechiul Testament.
În al doilea rând, trebuie să accepţi adevărul învierii Sale, cu tot ce presupune acesta. Dumnezeu L-a înviat din morţi ca dovadă că Cristos Şi-a încheiat lucrarea necesară pentru mântuirea noastră şi că Dumnezeu este mulţumit de această lucrare. Crezând acest lucru din toată inima înseamnă a crede cu toate capacităţile mentale, emotive şi volitive ale unui om.
Prin urmare, cu gura mărturiseşti pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi. Este o însuşire personală a Persoanei şi lucrării Domnului Isus Cristos. Asta este credinţa salvatoare.
Întrebarea care se pune adesea este: „Poate o persoană să fie mântuită, acceptându-L pe Isus ca Mântuitor, fără să-L recunoască şi ca Domn?" Biblia nu îi oferă nici o încurajare unei persoane care crede cu anumite rezerve mentale, de genul: „îl iau pe Isus ca Mântuitor al meu, dar nu vreau să-L încoronez ca Domn al domnilor." Pe de altă parte, cei care fac din supunerea în faţa lui Isus ca Domn o condiţie a mântuirii vor fi confruntaţi cu altă problemă: „Până unde trebuie recunoscut El ca Domn?" Puţini creştini pot declara că I s-au predat pe de-antregul, în acest mod. Când vestim evanghelia, trebuie să subliniem mereu că credinţa este singura condiţie a îndreptăţirii. Dar trebuie să le amintim fără încetare, păcătoşilor şi sfinţilor, că Isus Cristos este Domnul (Iehova-Dumnezeu) şi că trebuie recunoscut ca atare.