Al doilea om a auzit chemarea pe care i-o făcea Cristos de a-L urma. El era dispus, într-un fel, dar mai întâi voia să facă altceva. El voia să meargă şi să-şi îngroape tatăl. Observaţi ce spune el: „Doamne, la-să-mă mai întâi să mă duc..." Cu alte cuvinte, „Doamne... mai întâi eu..." El I S-a adresat lui Isus cu titlul „Doamne", dar, în realitate, şi-a pus pe planul întâi dorinţele şi interesele sale personale. Cuvintele „Doamne" şi „mai întâi eu" sunt diametral opuse. Trebuie să facem o alegere: ori Domnul, ori persoana noastră. Dacă tatăl lui murise deja sau dacă fiul său intenţiona să aştepte acasă până când acesta va muri, nu are importanţă. Ceea ce contează este că El a permis unui lucru să ocupe locul întâi în viaţa sa, în defavoarea chemării lui Cristos. Este absolut legitim şi justificat să dăm dovadă de respect pentru un tată decedat sau aflat pe moarte, dar atunci când permitem unei persoane sau lucru să rivalizeze cu Cristos, acest lucru devine negreşit un păcat. Omul din text avea altceva de făcut - avea de rezolvat o problemă, am putea spune - numai că aceasta problemă l-a abătut de la cărarea unei ucenicii fără rezerve.