Tendinţa naturală este de a ne salva viaţa, printr-o existenţă uşoară, trăită pentru eul nostru propriu, ancorată într-o rutină şi dedicată obţinerii unor satisfacţii. S-ar putea să ne complăcem în satisfacerea plăcerilor şi apetitelor noastre prin trăirea unei vieţi de tihnă, de lux, confort, de trăire numai pentru clipa prezentă, vânzându-ne talentele şi tot ce avem mai scump lumii, în schimbul unor ani de falsă siguranţă. Dar prin însuşi actul acesta, noi ne pierdem viaţa, adică lăsăm să ne scape adevăratul scop al vieţii şi plăcerea profund spirituală care însoţeşte o asemenea viaţă. Pe de altă parte, putem să ne pierdem viaţa din pricina Mântuitorului. Oamenii vor crede despre noi că suntem nebuni, dacă aruncăm în vânt ambiţiile noastre egoiste, dacă căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui. Dar această viaţă de renunţare este singurul trai cu adevărat autentic şi vrednic de trăit. El este însoţit de o bucurie şi o sfântă trăire fără grijă, de o satisfacţie lăuntrică profundă, care întrece orice imaginaţie.