Domnul a explicat parabola doar ucenicilor, deoarece aceştia acceptaseră deja învăţătura care li se vestise şi astfel erau gata să primească în continuare. Isus a explicat că sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, adică adevărul lui Dumnezeu propria Sa învăţătură.
Ascultătorii de genul solului de pe marginea drumului au auzit cuvântul, dar numai într-o manieră superficială. Acesta a rămas la suprafaţa vieţii lor, ceea ce a dat prilej diavolului (întruchipat prin păsările cerului) să vină şi să răpească cuvântul.
Ascultătorii cu sol pietros au auzit şi ei cuvântul, dar nu i-au permis acestuia să-i zdrobească, să-i frângă. Ei au rămas nepocăiţi. Sămânţa nu a avut parte de nici o încurajare (umezeală) şi, prin urmare, s-a ofilit şi a murit. Poate că ei au făcut la început o mărturisire de credinţă, dar aceasta nu a fost însoţită de realitate. Se părea că este viaţă în ei, dar dincolo de pojghiţa subţire de la suprafaţă cuvântul nu prinsese rădăcini. Când au venit necazurile, ei au abandonat profesiunea lor de credinţă.
Ascultătorii din categoria solului cu spini au înaintat bine o vreme, dar până la urmă s-a dovedit că nici ei nu erau credincioşi autentici, întrucât n-au rămas statornici. Grijurile, bogăţiile şi plăcerile vieţii au pus stăpânire pe ei iar cuvântul a fost înăbuşit şi anihilat.
Pământul bun îi reprezintă pe credincioşii adevăraţi, ale căror inimi au fost nobile şi bune. Ei nu s-au mulţumit să primească cuvântul, ci l-au lăsat să le modeleze viaţa. Ei au fost astfel maleabili şi ascultători, lăsându-se să fie învăţaţi şi dezvoltându-şi un caracter cu adevărat creştin şi dând roadă pentru Dumnezeu. Iată cum rezumă Darby mesajul acestui pasaj:
Dacă, după ce am auzit, eu posed ceea ce am auzit, nu doar bucurându-mă pentru că l-am primit, ci însuşindumi-l, atunci el devine o parte din însăşi substanţa sufletului meu şi în acest caz voi continua să primesc; căci atunci când adevărul a devenit substanţă în sufletul meu, există capacitatea de a primi şi mai mult.