Pentru a sublinia şi mai mult importanţa acestui adevăr, Domnul ne oferă parabola a doi zidari. Noi aplicăm de obicei această istorioară la evanghelie, afirmând că omul înţelept îl înfăţişează pe cel care crede şi este mântuit; în schimb, cel nechibzuit îl reprezintă pe cel care-L respinge pe Cristos şi este pierdut. Desigur, aceasta e o aplicaţie valabilă. Dar dacă vom interpreta istoria în contextul ei, vom constata că există sensuri mai profunde.
Omul înţelept este cel care vine la Cristos (mântuirea), care aude cuvintele Sale (învăţătura) şi le împlineşte (ascultarea). El este cel care îşi construieşte viaţa pe acele principii de ucenicie creştină ce sunt expuse în capitolul de faţă. Aşa trebuie să fie clădită o viaţă. Când casa respectivă va fi lovită de şuvoaie şi inundaţii, ea va rămâne în picioare, deoarece îşi are temelia pe stâncă, adică pe Cristos şi pe învăţăturile Sale. Versiunea din textul critic („bine zidită") ce apare în majoritatea traducerilor engleze scapă sensul adevărat al versetului. Nu cum ne clădim viaţa are importanţă, ci pe cine (adică pe Cristos)!
Omul nechibzuit este cel care aude (învăţătura) dar nu pune în practică această învăţătură (neascultare). El îşi zideşte viaţa pe ceea ce crede el că va fi cel mai bun material, urmând principiile carnale ale acestei lumi. Când se vor năpusti vijeliile vieţii, casa lui, care nu are temelie, va fi clătinată şi măturată de la locul ei. Sufletul lui s-ar putea să fie salvat, dar viaţa sa va fi o pierdere.
Omul înţelept este cel care e sărac, flămând, care plânge .şi este prigonit - suferind toate acestea din cauza Fiului Omului. Lumea va numi un astfel de om prost. Isus îl numeşte însă înţelept.
Omul nechibzuit este cel bogat, cel care se ospătează şi trăieşte numai în lux, care râde cu poftă şi se bucura de popularitatea tuturor. Lumea îl numeşte înţelept, dar Isus îl numeşte nechibzuit.