Referindu-se la un incident din viaţa lui David, Domnul a răspuns că legea sabatului nu a fost dată cu intenţia de a interzice lucrările absolut necesare. Astfel, fiind respins şi urmărit de inamic, David împreună cu oamenii lui au flămânzit. Ei au intrat în casa lui Dumnezeu şi au mâncat pâinea punerii înainte, care de obicei era rezervată preoţilor. Dumnezeu a făcut o excepţie în cazul lui David. În Israel exista păcat. Regele fusese lepădat. Legea privitoare la pâinea punerii înainte nu fusese dată niciodată cu intenţia de a fi urmată orbeşte, aşa încât regele ales de Dumnezeu să moară de foame, în loc să fie lăsat să mănânce din ea.
Aici avem o situaţie similară. Cristos şi cu ucenicii Lui au flămânzit. Fariseii mai degrabă i-ar fi lăsat să moară de foame, decât să-i lase să culeagă spice în ziua de sabat. Dar Fiul Omului este şi Domn al sabatului. El este Cel care a dat legea, din capul locului, şi nimeni nu era mai calificat decât El să-i tălmăcească înţelesurile spirituale şi s-o ferească de o înţelegere greşită.