Isus i-a ales pe cei doisprezece şi i-a trimis la cei săraci, flămânzi şi persecutaţi. Oare aşa să poată fi evanghelizată lumea? Da, aşa, şi în nici un alt fel! Mântuitorul a început cu patru binecuvântări şi patru condamnări. „Binecuvântaţi sunteţi voi, săracii." Observaţi că El nu spune „binecuvântaţi sunt săracii", ci „binecuvântaţi sunteţi voi, săracii." Sărăcia în sine nu este o binecuvântare, ci, mai degrabă, un blestem. Aici Isus S-a referit la o sărăcie auto-impusă, de dragul Său. El nu S-a referit la cei săraci din pricina trândăviei lor ori a vreunei tragedii sau a altor motive independente de voinţa lor. Mai degrabă, El S-a referit la cei care aleg în mod deliberat să fie săraci, pentru a putea să-L vestească pe Mântuitorul oamenilor din jurul lor. Dacă stăm să ne gândim, este singura metodă rezonabilă de lucru. Să presupunem că ucenicii ar fi pornit la drum ca oameni bogaţi. Oamenii s-ar fi strâns numaidecât sub steagul lui Cristos, în speranţa de a se îmbogăţi. Dar în starea în care se găseau, ucenicii nu le puteau promite oamenilor argint şi aur. Dacă venea cineva la ei, o făcea din dorinţa de a primi o binecuvântare spirituală. În plus, dacă ucenicii ar fi fost bogaţi, nu ar mai fi fost nevoiţi să se bizuie mereu pe Domnul lor şi să-şi demonstreze credincioşia faţă de El. Împărăţia lui Dumnezeu este a celor care se mulţumesc cu împlinirea nevoilor lor actuale, aşa încât tot ce vine pe deasupra să poată fi folosit în lucrarea Domnului.