Următorul discurs este asemănător, dar nu identic cu Predica de pe Munte de la Matei 5-7. Acea predică, după cum reiese din denumirea ei, a fost rostită pe un munte. Cea de care ne ocupăm acum a fost rostită la şes (mulţi învăţaţi consideră însă că „şesul" (KJ) era un platou pe versantul muntelui şi că deosebirile ar consta doar din o anumită condensare sau scoatere în evidenţă la Matei şi Luca, şi un gen de intervenţie editorială, sub inspiraţia lui Dumnezeu). Prima cuvântare conţinea numai binecuvântări. Cea de-a doua conţine şi binecuvântări, şi condamnări. Mai existaşi alte deosebiri, legate de vocabular, de mărimea ei şi de accentul cuvântării.
Observaţi că mesajul acesta privind rigorile uceniciei nu a fost adresat atât mulţimii, cât celor doisprezece. Se pare că ori de câte ori Isus era urmat de o mare mulţime de oameni, El le punea la încercare sinceritatea, adresându-se în termeni foarte categorici. După cum s-a exprimat cineva: „Cristos mai întâi atrage, apoi cerne".
Erau acolo oameni din toată Iudeea, din partea de sud, de la Ierusalim, din Tir şi din Sidon, în nord-vestul regiunii - şi Neamuri, şi evrei. Bolnavii şi îndrăciţii s-au apropiat de Isus, ca să-L poată atinge. Ei ştiau că din El emana putere vindecătoare.
Este foarte important să ne dăm seama cât de revoluţionar era caracterul învăţăturilor lui Isus. Să nu uităm că El se îndrepta spre cruce. El avea să moară, să fie îngropat, să învie apoi a treia zi şi să se întoarcă în cer. Vestea bună a mântuirii gratuite trebuia să se răspândească în toată lumea. Răscumpărarea oamenilor depindea de accesul lor la mesaj. Cum putea fi evanghelizată lumea? Lideri pricepuţi ai lumii acesteia ar fi organizat o armată de mari proporţii, ar fi pus la dispoziţie sume uriaşe de bani şi o alimentare corespunzătoare cu provizii de alimente şi toate cele necesare pentru bunăstarea şi moralul oamenilor, la care, desigur, s-ar fi adăugat şi un birou de relaţii publice!