Dar lucrurile nu se opresc aici. Sufletul său, acea parte conştientă din el, s-a dus în Hades. Hades este, în originalul grec al Noului Testament, totuna cu Şeolul din Vechiul Testament. Este starea duhurilor care au părăsit această lume. În perioada Vechiului Testament, era considerat a fi locuinţa de după moarte a celor mântuiţi, cât şi a celor nemântuiţi. Aici este numit locuinţa celor nemântuiţi, deoarece citim că bogatul era în chinuri.
Ucenicii trebuie să fi fost consternaţi când L-au auzit pe Isus spunând că acest evreu bogat s-a dus în Hades. Conform Vechiului Testament, ei fuseseră învăţaţi să considere bogăţiile drept un semn al bunăvoinţei şi binecuvântării lui Dumnezeu. Unui israelit care asculta de Domnul i se făgăduia prosperitate materială. Atunci cum putea un iudeu bogat să meargă în Hades? Domnul Isus tocmai anunţase că odată cu propovăduirea lui Ioan începuse o nouă ordine a lucrurilor. De acum încolo, bogăţiile nu vor mai fi un semn distinctiv al binecuvântărilor, ci vor constitui o punere la probă a credincioşiei cuiva, în administrarea lucrurilor încredinţate. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere.
Versetul 23 infirmă teoria aşa-numitului „somn al sufletului", conform căreia sufletul nu s-ar afla în stare conştientă în intervalul dintre moarte şi înviere. Dimpotrivă, versetul ne arată limpede că dincolo de mormânt ne aşteaptă o existenţă conştientă. De fapt, rămânem uimiţi de gradul foarte cuprinzător al cunoştinţelor pe care le poseda bogatul. L-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Ba chiar a putut să comunice cu Avraam. Adresându-se cu cuvintele: Părinte Avraam, i-a cerut îndurare, rugându-l să-l trimită pe Lazăr să-i aducă o picătură de apă, ca să-şi răcorească limba. Desigur, se ridică în acest punct întrebarea cum poate un suflet fără trup să cunoască setea şi să simtă dogoarea focului. Conchidem că lucrurile sunt enunţate la modul figurat aici, dar asta nu înseamnă nicidecum că suferinţa nu era reală.