X. Bogatul şi Lazăr (16:19-31)
Domnul Şi-a încheiat discursul pe tema bunei gospodăriri a bunurilor materiale cu naraţiunea ce urmează, în care ni se prezintă două vieţi, două decesuri şi două lumi de apoi. A se observa că nu ni se spune că ar fi vorba de o parabolă. Subliniem acest fapt, întrucât unii critici par să atenueze implicaţiile grave ale naraţiunii, sub pretextul că ar fi doar o parabolă.
De la bun început, trebuie să precizăm că bogatul, al cărui nume nu este precizat, nu a fost condamnat să se ducă în Hades din pricina bogăţiilor sale. Temelia mântuirii este credinţa în Domnul Isus şi oamenii sunt condamnaţi pentru că au refuzat să creadă în El. Dar acest bogat a demonstrat că nu poseda credinţă autentică, ce duce la mântuire, prin modul total lipsit de grijă şi interes în care s-a purtat cu cerşetorul care a fost aşezat la uşa sa. Dacă inima i-ar fi fost plină de dragostea lui Dumnezeu, nu şi-ar fi îngăduit să trăiască în huzur, când un semen al său, un sărac, stătea la uşa lui, cerşindu-i câteva firimituri de pâine. Dimpotrivă, el ar fi luat cu asalt împărăţia, lepădându-se de dragostea sa de bani.
Tot atât de adevărat este că Lazăr nu a fost mântuit pentru că era sărac. Mai degrabă, el şi-a pus încrederea în Domnul, acceptând în dar mântuirea sufletului său.
Să analizăm acum portretul bogatului, numit uneori Dives (care înseamnă în latină bogat). El purta doar hainele cele mai scumpe, făcute la comandă iar masa îi era încărcată cu cele mai alese bucate. El trăia doar pentru el însuşi, satisfăcându-şi toate plăcerile şi poftele trupului său. Pentru Dumnezeu nu avea nici o dragoste adevărată şi nici de aproapele lui nu-i pasa.
Lazăr ne este prezentat într-un contrast izbitor. El era un cerşetor nenorocit, aşezat în fiecare zi în faţa casei bogatului, plin de bube, sleit de foame şi încolţit de câinii soioşi ce veneau şi-i lingeau rănile.