S. Parabola oii pierdute (15:1-7)
Misiunea de învăţător a Domnului nostru din capitolul 14 pare să-i fi atras pe dispreţuiţii perceptori ai impozitului, precum şi alte persoane păcătoase în exterior. Deşi Isus i-a mustrat pe aceştia pentru păcatele lor, mulţi dintre ei au recunoscut că Domnul are dreptate. Ei i-au dat dreptate lui Cristos, chiar în defavoarea lor. Pătrunşi de o adevărată pocăinţă, ei L-au recunoscut ca Domn. Oriunde Isus găsea oameni dispuşi să-şi recunoască păcatul, El gravita spre ei şi le dăruia ajutor spiritual şi binecuvântări.
Fariseii şi cărturarii erau înciudaţi pentru că Isus a fraternizat cu oameni recunoscuţi drept păcătoşi. Ei nu îi tratau cu har pe aceşti leproşi sociali şi morali şi aveau resentimente faţă de Isus pentru că El se apropia de aceşti oameni. Şi astfel ei i-au azvârlit acuza: „Omul acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei." Desigur, acuzaţia era adevărată. Ei îi atribuiau însă o vină, deşi, procedând aşa, Domnul Isus nu făcea altceva decât să împlinească scopul pentru care a venit în lume!
Tocmai ca răspuns la acuzaţia lor a povestit Domnul Isus parabolele oii pierdute, a monedei pierdute şi a fiului pierdut. Toate acestea erau rostite la adresa fariseilor, care nu s-au smerit niciodată suficient în faţa lui Dumnezeu pentru a-şi recunoaşte starea pierdută. În fapt, ei erau la fel de pierduţi ca vameşii şi păcătoşii, dar refuzau cu încăpăţânare s-o recunoască. Ideea centrală a celor trei naraţiuni este că Dumnezeu Se bucura nespus de mult când îi vede pe păcătoşi pocăindu-se, dar nu are nici o satisfacţie să vadă făţarnici cu neprihănire de sine, care sunt prea mândri să recunoască starea groaznică de păcătoşenie în care se află.