Apoi urmează rugăciunea pentru iertarea păcatelor, bazată pe faptul că şi noi am dat dovadă de un spirit iertător faţă de alţii (Luca prezintă o versiune prescurtată a „Rugăciunii ucenicului", ceea ce ar putea însemna că nu trebuie recitată cuvânt cu cuvânt. Omisiunile din textul critic grecesc sunt considerate în general drept interpolări de la Matei, efectuate de editorii acelui text). Evident, asta nu se referă la iertarea pentru plata păcatelor. Iertarea aceea se bazează pe lucrarea isprăvită a lui Cristos la Calvar şi se primeşte numai prin credinţă. Dar aici avem de a face cu iertarea părintească sau guvernamentală. După ce suntem mântuiţi, Dumnezeu ne tratează ca pe nişte copii ai Săi. Dacă descoperă un spirit de împietrire şi lipsă de iertare în inimile noastre, El ne disciplinează, până când vom fi readuşi la părtăşie cu El. Iertarea aceasta are de a face cu părtăşia cu Dumnezeu, mai degrabă decât cu relaţia noastră faţă de El.
Rugămintea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită" le dă probleme unora. Ştim că Dumnezeu niciodată nu ispiteşte pe nimeni la păcat. Dar El ne permite să trecem prin încercări, să fim puşi la încercare în viaţă - şi aceste încercări sunt spre binele nostru. Ideea care pare să se desprindă de aici este că noi trebuie să fim mereu conştienţi de faptul că suntem predispuşi în orice clipă să alunecăm şi să cădem în păcat. Trebuie să-L rugăm pe Domnul să ne apere să nu cădem în păcat, chiar dacă noi am dori să cădem în păcat. Trebuie să ne rugăm ca prilejul de a păcătui şi dorinţa de a păcătui să nu coincidă niciodată. Rugăciunea aceasta exprimă o neîncredere sănătoasă în propria noastră capacitate de a ne împotrivi ispitei. Rugăciunea se încheie cu ruga de izbăvire de cel rău."