Apoi Mântuitorul a pus întrebarea inevitabilă: Care din aceşti trei s-a dovedit a fi aproapele pentru omul căzut în necaz? Evident, cel care a dat dovadă de îndurare. Urmează că expertul legii trebuie să facă şi el la fel. „Dacă un samaritean s-ar putea dovedi a fi cu adevărat aproapele pentru un iudeu, arătându-şi mila fată de el, atunci toţi oamenii sunt aproapele.
Nu ne este prea greu să vedem în preot şi în levit imaginea neputinţei legii de a-l ajuta pe un păcătos mort. Legea poruncea: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" dar nu-ţi dădea şi puterea de a îndeplini această poruncă. Nu ne este greu să-l identificăm pe samaritean şi cu Domnul Isus, care S-a coborât la locul unde ne aflam noi, ne-a salvat de păcate şi S-a îngrijit de noi, pentru toată viaţa, de aici de pe pământ, din cer şi din toată veşnicia. Preoţii şi leviţii poate ne vor dezamăgi, dar Bunul Samaritean nu ne va da niciodată motive de deziluzie.
Istoria bunului samaritean a luat o întorsătură neaşteptată. A început prin a răspunde la întrebarea: „Cine este aproapele meu?" şi a sfârşit prin a pune întrebarea: „Faţă de cine te dovedeşti tu a fi aproapele?"