Domnul a ţinut seama de toate acestea, când i-a răspuns. Dacă învăţătorul legii s-ar fi smerit şi pocăit, Mântuitorul i-ar fi răspuns mai direct. Dar în împrejurările date, Isus i-a îndreptat atenţia spre lege. Ce cerea legea? Cerea ca omul să-L iubească pe Domnul la modul suprem şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi. Isus i-a spus că dacă va face acest lucru, va trăi.
La prima vedere, s-ar părea că Domnul propovăduieşte aici principiul mântuirii prin păzirea legii. Dar nu aşa stau lucrurile. Dumnezeu niciodată nu a intenţionat ca cineva să fie mântuit prin păzirea legii. Cele Zece Porunci au fost date unor oameni care erau deja păcătoşi. Scopul legii nu este de a salva de păcat, ci de a produce conştienta cu privire la păcat. Funcţia legii este de a-i arăta omului cât de mare şi vinovat păcătos este. Este cu neputinţă ca omul păcătos să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Dacă ar putea face asta de când se naşte până moare, nu ar mai avea nevoie de mântuire. N-ar mat fi pierdut. Dar chiar şi dacă am admite, prin absurd, că ar putea face acest lucru, răsplata lui ar consta doar din o viaţă îndelungată pe acest pământ, şi nu de viaţă veşnică, în cer. Atâta timp cât ar trăi o viaţa lipsită de păcat, ar continua să trăiască. Viaţa veşnică este doar pentru păcătoşii care îşi recunosc starea de pierzare, fiind mântuiţi prin harul lui Dumnezeu.
Afirmaţia lui Isus: „Fă aşa şi vei trăi!" a avut un caracter pur ipotetic. Dacă referirea pe care a făcut-o Domnul la lege ar fi avut efectul scontat asupra expertului juridic, acesta ar fi exclamat: „Dacă asta cere Dumnezeu, atunci sunt pierdut, total neajutorat şi lipsit de nădejde. Prin urmare, mă arunc cu totul la picioarele Tale, bizuindu-mă pe dragostea şi îndurarea Ta. Salvează-Mă, Doamne, prin harul Tău!"