Cititorul va băga de seamă că un om sau o haină putea să aibă lepră în pustie; o casă, însă, este lovită de lepră numai în Canaan.
Privind casa ca înfăţişare a unei adunări, găsim aici adevăruri sau reguli însemnate despre felul dumnezeiesc de a se purta cu răul sau cu semnele bănuitoare ale răului într-o adunare creştină. Băgăm de seamă aceeaşi linişte şi aceeaşi răbdare deplina, cu privire la casă, ca şi cu privire la om sau haină. Nu este nici grabă, nici nepăsare, fie că e vorba de o casă, de o haină, sau de un om. Omul, care tine la casa lui, nu trebuia să se uite cu nepăsare la nici un semn ce dă de bănuit, care se ivea pe pereţi; şi nici nu trebuia ca el însuşi să rostească o hotărâre asupra acestor semne. Preotul trebuia sa cerceteze şi să hotărască. Din clipa când se ivea ceva ce da de bănuit, preotul lua o înfăţişare de judecător, faţă de casă. Casa, deşi nu era osândită, era totuşi supt judecată.
Trebuia să treacă tot timpul sorocit, înainte ca să se poată lua vreo hotărâre. Se putea întâmpla ca semnele să nu fi fost decât pe deasupra, ceea ce n-ar fi cerut luarea vre-unei măsuri.