Una dintre reacţiile oamenilor din lume, atunci când sunt ameninţaţi de o calamitate, este să-şi ia toate măsurile de prevedere posibile din punct de vedere omenesc (aşa ne ajută să înţelegem v. 8-11); o altă reacţie, mai rea, este aceea de a lăsa lucrurile să curgă într-o totală nepăsare. Aici Domnul, printr-o încercare, îl invită pe Israel să plângă şi să se smerească; am putea spune că, într-un fel, „i-a cântat de jale“ (Matei 11.17). Dar poporul nu numai că nu s-a căit, ci a şi dat frâu liber veseliei şi bucuriei! Această filosofie, numită materialistă, are mulţi adepţi în secolul nostru agitat. «Pentru că existenţa este aşa de scurtă» – spun aceşti nebuni – «şi pentru că suntem la discreţia calamităţilor, să ne bucurăm pe cât posibil de clipa de faţă!». Ideea lor este rezumată atât de scurt de sfârşitul v. 13: „Să mâncăm şi să bem, pentru că mâine vom muri“. Apostolul le citează corintenilor aceste cuvinte (din Isaia 22.13) ca pentru a le spune: Dacă n-ar exista învierea, atunci, în adevăr, n-am avea altceva de făcut decât să trăim ca animalele, în unica bucurie a clipei care trece (1 Corinteni 15.32; Luca 17.27).Versetele 15-25 îl pun deoparte pe administratorul necredincios, imagine a Antihristului, pentru a ni-l introduce pe fiul lui Hilchia: pe Eliachim (cel pus de Dumnezeu), o frumoasă imagine a Domnului Isus (v. 22-24; comp. cu Apocalipsa 3.7).