Capitolul patru inaugurează ciclul de cuvântări rostite de prietenii lui Iov şi răspunsurile date de acesta. Ridout rezumă esenţa mesajului lor, după cum urmează:

În controversa celor trei prieteni avem o unitate de gândire, bazată pe un principiu comun, anume faptul că toate genurile de suferinţă nu ar avea decât un rol punitiv, iar nu instructiv: că ar avea justificarea în dreptatea lui Dumnezeu, mai degrabă decât în dragostea Sa - deşi aceste două elemente sunt inseparabile în toate căile Sale. Un atare principiu neglijează însă cu bună ştiinţă distincţia dintre suferinţele celor neprihăniţi şi cele ale oamenilor răi.

În capitolele 4 şi 5 vorbeşte Elifaz. Elifaz (al cărui nume înseamnă Dumnezeu este tăria sau Dumnezeu este aur curat) era un om evlavios, cu vază, cu concepţii ortodoxe privitoare la măreţia lui Dumnezeu, dar lamentabil de lipsit de compasiune. Pe măsură ce înaintează ciclul de cuvântări, tonul său este tot mai tăios. E bine să observam că pe măsură ce cei trei prieteni ai săi devin tot mai puţin înţelegători (în ambele sensuri atribuite acestui termen), Iov devine tot mai înţelegător cu privire la căile lui Dumnezeu, până când, după cuvântările rostite de Elihu şi adevărata întâlnire cu Iehova, el acceptă voia lui Dumnezeu, cu adâncă şi autentică smerenie.

Elifaz spune, de fapt: „Tu ai venit în ajutorul altora («Cuvintele tale i-au păstrat pe oameni pe picioarele lor» 4:4, James Moffatt), dar acum nu eşti în stare să-ţi fii ţie însuţi de ajutor." (Aceste cuvinte ne amintesc de batjocurile azvârlite lui Cristos pe cruce: „Pe alţii i-a salvat, dar pe Sine nu se poate salva.") Şi Elifaz pune această neputinţă pe seama neprihănirii de sine a lui Iov. „Oare nu ţi-a fost evlavia ta încrederea iar desăvârşirea căilor tale nădejdea ta?" (4:6, JND). Întrucât oamenii suferă pentru răutatea lor, urmează că şi Iov a păcătuit (v. 7-9).