1. Introductivă

Domnul însuşi îi răspunde acum lui Iov din vârtej, un vehicul de comunicare a lui Dumnezeu cu oamenii destul de frecvent întâlnit în Vechiul Testament. Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte binevenite, după cearta de cuvinte din capitolele precedente. Iov umbrise sfatul cu cuvinte lipsite de pricepere, adică procedase ca un necugetat când pusese la îndoială dreptatea lui Dumnezeu în purtările Sale faţă de el. Acum Domnul va fi Cel care va pune întrebări, iar Iov va trebui să se pregătească să răspundă la ele!

În întrebările ce urmează. Dumnezeu nu ne oferă o explicaţie detaliată a tainei suferinţei. Mai degrabă, El cutreieră universul pentru a ne oferi câteva străfulgerări ale maiestăţii, gloriei, înţelepciunii şi puterii Sale. El spune, de fapt: ,,înainte de a te apuca să-Mi critici căile, ar trebui sa le întrebi dacă ai putea gestiona creaţia cu aceeaşi eficacitate cu care o gestionez Eu." Or, asta nu face altceva decât să-i arate lui Iov cât de neputincios, ignorant, insignifiant, inadecvat, incompetent şi mărginit este.

Cum arată Ridout, aici avem de a face cu vocea Domnului: Nu mai asistăm la bâjbâielile minţii naturale, ca în discursurile prietenilor; nici la ţipetele stridente ale credinţei rănite, ca în cazul lui Iov; după cum nu mai auzim nici chiar limbajul aşezat şi logic structurat al lui Elihu. Acum suntem în însăşi prezenţa lui Iehova, El fiind cel care ne vorbeşte.

Pe măsură ce audiem întrebările Domnului, avem mereu impresia că ele ar putea fi formulate la modul alegoric, fiind capabile de înţelesuri spirituale mult mai adânci şi că însăşi ordinea în care se succed îşi are semnificaţia ei. Între timp, vedem ca într-o oglindă, înceţoşat.

Unii ar putea interveni aici, spunând că, graţie cuceririlor ştiinţei din epoca modernă, noi cunoaştem răspunsurile la multe din întrebările puse de Dumnezeu. Drept răspuns la aceasta, Baronul Alexander Humboldt a recunoscut că la întrebările la care Iov n-a fost în stare să răspundă nici oamenii de ştiinţă încă nu sunt capabili să răspundă. Asta pentru că deşi oamenii de ştiinţă sunt foarte isteţi când e să explice cauzele secundare, atunci când ajung la cauzele primare se împotmolesc de-a binelea. Ei nu pot nicicum să ajungă la marea cauză şi nici nu vor [să accepte] marea