Restul capitolului ne prezintă o descriere minunată a puterii lui Dumnezeu manifestată pe tot cuprinsul universului: circuitul apei în natură (prin evaporare şi formarea de precipitaţii); densitatea norilor; ciclul luminii şi întunericului; furtunile care se formează pe mări; precum şi stelele şi constelaţiile cu care Duhul Său a împodobit cerurile.

Dacă Bildad a subliniat gloria lui Dumnezeu în ceruri, Iov se opreşte în acest pasaj asupra puterii Sale în adâncimi: sub ape, în Şeol şi în nimicire.

Iov ne informează - cu secole înainte ca acest adevăr să fi fost predat în şcoli - că Dumnezeu ţine suspendat pământul pe neant (o exprimare poetică a poziţiei planetei noastre în univers şi a mişcării în cadrul sistemului solar).

Ce prăpastie incomensurabilă străbat aceste puţine, dar superbe cuvinte, situându-se pe o poziţie „ca de la cer la pământ" deasupra cosmogoniilor filosofilor păgâni! Avem aici germenii descoperirilor de mai târziu dăruite unor oameni ca Newton sau Keppler. Mare greşeală este a se crede că Scriptura nu ne învaţă adevăruri ştiinţifice! În realitate, ea ne învaţă tot adevărul de care avem trebuinţă. Chiar dacă n-o face în limbajul ştiinţific la care ne-am aştepta, o face cu acurateţe ştiinţifică.