În cea de-a treia şi ultima dintre runde, Elifaz şi Bildad îşi duc până la capăt pledoariile, repetând multe din afirmaţiile anterioare. Ţofar nu mai spune nici un cuvânt. Apoi Iov le răspunde, nefiind, după câte se pare, afectat de argumentele lor, întrucât ştie că nu este un păcătos sau un făţarnic ascuns, ci, după cum ni se spune în capitolul întâi, un om fără prihană (nu însă şi fără păcat sau un om smerit). Ultima cuvântare a lui Elifaz este plină de demnitate şi frumuseţe literară. De data aceasta se adresează cu un pic mai mult respect faţă de bietul Iov, deşi îl nedreptăţeşte în continuare.
Întrebările lui Elifaz au menirea de a demonstra că Dumnezeu nu are nevoie de Iov sau de vreun lucru al acestuia sau de vreo acţiunea a sa, ba nici măcar de căile sale neprihănite. Apoi se lansează într-o tiradă de proporţii în care îl acuză pe Iov de acte grosolane de răutate, cum că chipurile acesta ar fi luat cu japca de la săraci gajul lăsat de aceştia, că ar fi refuzat să dea apă de băut celor trudiţi, pâine celor flămânzi, că ar fi deposedat cu forţa pe unii de pământul lor şi că ar fi asuprit pe văduve şi pe orfani. Asta, în opinia lui Elifaz, ar fi explicaţia dilemei în care se află Iov. Realitatea era însă cu totul alta. Iov dovedise un înalt grad de conştiinţă socială, de o generozitate exemplară.