Saul, împreună cu însoţitorii săi, s-au apropiat de Damasc. Deodată o mare lumină a strălucit în jurul lui din cer, doborându-l pe Saul la pământ. El a auzit un glas care-i zicea: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?" Când a întrebat Saul: „Cine eşti, Doamne?", i s-a spus: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti."
Pentru a înţelege mai bine tulburarea emotivă prin care trecea Saul în acest timp, trebuie să ţinem cont neapărat de faptul că el era convins că Isus din Nazaret era mort, zăcând într-un mormânt din Iudeea. Or, întrucât liderul sectei fusese nimicit, nu mai rămânea altceva de făcut decât să-i distrugă pe adepţii acestuia, urmând ca pământul să fie spălat după aceea de această plagă.
Dar acum, primind o lovitură zdrobitoare, Saul află că Isus nu e deloc mort, ci a înviat din morţi şi a fost proslăvit la dreapta lui Dumnezeu în cer! Or, tocmai imaginea aceasta a Mântuitorului proslăvit a fost aceea care a schimbat cursul întregii sale vieţi!
Saul a mai aflat în ziua aceea că ori de câte ori îi prigonise pe ucenicii lui Isus, îl prigonise, de fapt, chiar pe Domnul Isus. Suferinţele îndreptate asupra mădularelor Trupului, aflate aici pe pământ, au fost resimţite de Capul Trupului, în cer.
În cazul lui Saul, mai întâi s-a pus problema doctrinei (a învăţăturii), şi apoi a îndatoririlor sale. Mai întâi, el a fost instruit cum se cuvine cu privire la Persoana lui Isus. Apoi a fost trimis la Damasc, unde i s-a încredinţat misiunea.