Una din cele mai importante învăţăminte pe care le desprindem din cartea Fapte este că creştinismul este o mişcare a laicilor (a mirenilor) şi că lucrarea de mărturisire, de vestire a Evangheliei, nu se limita la o categorie specială, cum ar fi preoţii sau clericii, ci aparţinea tuturor credincioşilor.

Harnack a afirmat că:

atunci când biserica a dobândit cele mai mari izbânzi în epoca primară, pe timpul imperiului roman, izbânzile au fost câştigate nu de învăţători sau de predicatori sau de apostoli, ci de misionarii neoficiali.

Dean Inge scrie şi el:

Creştinismul a început ca o religie profetică a laicilor... De laici depinde viitorul creştinismului...

Bryan Green arată că:

Viitorul creştinismului şi al evanghelizării lumii se află în mâinile bărbaţilor şi femeilor de rând, şi nicidecum doar în mâna slujitorilor creştini de profesie.

Iar Leighton Ford adaugă:

Biserica ce se gâtuieşte pe sine, rezervând lucrarea de mărturisire doar pentru specialişti, trăieşte în contravenţie atât faţă de intenţia Capului ei, cât şi faţă de modelul pe care vedem limpede că îl practicau creştinii primari. Sarcina evanghelizării apăsa în mod egal asupra întregii biserici, nu doar pe umerii „unor persoane anume desemnate".

în fine, J. A. Stewart scrie şi el:

Fiecare membru al adunării locale ieşea (în lume) ca să câştige suflete pentru Cristos prin intermediul unor contacte personale. Apoi îi aduceau pe aceşti nou-născuţi (pe plan spiritual) în sânul acestor biserici locale, unde erau îndoctrinaţi şi cimentaţi în credinţa Răscumpărătorului. La rândul lor, aceştia ieşeau şi ei (în lume), procedând la fel.

Realitatea de o minunată simplitate este că în biserica apostolică nu exista nici o persoană cu titlul de „cleric" sau „popă" care să conducă o adunare locală. De regulă, biserica din fiecare localitate era alcătuită din sfinţi, episcopi şi diaconi (Filipeni 1:1). Sfinţii erau toţi slujitori (ai Evangheliei) în accepţiunea Noului Testament. Episcopii erau bătrânii (presbiterii, n.tr.), supraveghetorii sau îndrumătorii spirituali. Diaconii erau slujitorii care îşi îndeplineau îndatoririle în chestiuni legate de finanţele bisericii locale şi alte aspecte înrudite.

Nici un episcop sau bătrân (presbiter, n.tr.) nu ocupa funcţia de „cleric". Exista un corp de presbiteri care conlucrau împreună ca păstori ai adunării.

„Bine", va întreba cineva, „dar cum rămâne cu apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii? Nu au fost oare echivalentul clericilor în bisericile din primele zile ale creştinismului?" Răspunsul la această întrebare îl găsim la Efeseni 4:12. Darurile acestea au fost dăruite pentru a-i zidi pe sfinţi, pentru ca ei (sfinţii) să poată duce la îndeplinire lucrarea de slujire şi astfel să zidească trupul lui Cristos. Ţelul urmărit de ei nu a fost acela de a se instala pe ei înşişi în posturi permanente de persoane oficiale care să domnească peste biserica locală, ci să depună eforturi pentru ca în viitorul apropiat biserica locală să-şi poată desfăşura ea însăşi această lucrare, după care ei se puteau duce mai departe, înfiinţând şi întărind şi alte adunări.

Potrivit istoricilor bisericii, sistemul clerical a apărut în veacul al doilea, nepomenindu-se de el în perioada descrisă de cartea Faptelor Apostolilor. De atunci încoace, clericalismul a constituit o piedică în calea evanghelizării lumii şi a dezvoltării, bisericii, întrucât e un sistem în care prea mult depinde de prea puţini.

Credincioşii din Noul Testament nu sunt doar slujitori (ai Evangheliei), ci şi preoţi. Ca preoţi sfinţi, ei au acces permanent prin credinţă în însăşi prezenţa lui Dumnezeu, să I se închine (1Petru 2:5). Ca preoţi regali, ei au privilegiul de a le spune oamenilor despre Cel care i-a chemat din întuneric la minunata Sa lumină (1Petru 2:9). Preoţia tuturor credincioşi lor nu înseamnă că fiecare este calificat să predice sau să-i înveţe pe oameni în public; ci se referă în esenţă la închinare şi mărturie. Dar adevărul preoţiei universale a credincioşilor înseamnă că nu mai există o clasă specială de preoţi care să deţină controlul asupra închinării şi slujirii.

Ucenicii din Damasc i-au deschis lui Saul inimile şi casele. Nu după mult timp el s-a dus la sinagogă, propovăduind cu îndrăzneală că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Să-i fii văzut atunci pe ascultătorii săi iudei, ce consternaţi au fost! Cum, oare n-au înţeles ei bine? Nu era acesta cel ce ura cu atâta înverşunare numele lui Isus? Şi acum le predică cu totul altceva: că Isus este Dumnezeu! Ce să înţeleagă din toate astea?

Cât a stat Saul în Damasc cu ocazia acestei prime vizite nu ştim. Dar de la Galateni 1:17 aflăm că a părăsit Damascul, s-a dus în Arabia, unde a stat o perioadă de timp nespecificată, după care s-a întors la Damasc. Unde poate fi inserată călătoria făcută de Saul în Arabia în capitolul 9 din Faptelor Apostolilor? Probabil între versetul 21 şi 22.

Mulţi dintre slujitorii de care S-a folosit Dumnezeu cel mai intens au avut această experienţă arabă sau a pustiului, înainte de a fi trimişi să predice.

În Arabia Saul a avut prilejul de a medita la marile evenimente ce avuseseră loc în viaţa lui şi în special la evanghelia harului lui Dumnezeu, ce-i fusese încredinţată lui. Când s-a întors la Damasc (versetul 22), a putut să-i înfrunte pe iudeii din sinagogi, făcându-i de ruşine şi dovedind că acest Isus este Mesia lui Israel. Acest lucru i-a înfuriat atât de mult încât au complotat împotriva lui, plănuind să-l omoare pe cel ce fusese eroul lor până nu demult, dar care între timp devenise pentru ei un „apostat", un „renegat" şi un „trădător". Saul a scăpat cu viaţă, fiind coborât prin zid,... într-o coşniţă. A fost o fugă ruşinoasă, dar oricum Saul era acum un om zdrobit, or, oamenii zdrobiţi pot suferi de dragul lui Cristos ocări de care alţii se feresc.