Cei doisprezece apostoli şi-au dat seama că, pe măsură ce biserica se dezvolta tot mai mult, se ivea nevoia rezolvării acestor chestiuni de ordin administrativ. În ce-i privea pe ei înşişi, nu se cădea ca ei să lase misiunea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu, doar pentru a se ocupa de probleme financiare. Prin urmare, sfatul lor a fost ca biserica să numească şapte oameni spirituali care să se ocupe de problemele de natură vremelnică ale bisericii.
Deşi aceşti oameni nu sunt desemnaţi de Biblie ca diaconi, totuşi nu greşim dacă îi privim ca atare. În expresia: „să slujim la mese" termenul „a sluji" este forma verbală a substantivului din care derivă termenul de diacon. Deci ei erau diaconi, cu funcţia specifică de a se ocupa de mese.
Trei erau calităţile pe care trebuiau să le întrunească ei pentru a ocupa această funcţie:
1. Ei trebuiau să fie vorbiţi de bine (deci să se bucure de o bună reputaţie).
2. Să fie plini de Duhul Sfânt (deci spirituali, duhovniceşti).
3. Şi în sfârşit trebuiau să fie plini de înţelepciune (adică practici).
O listă mai amănunţită a calităţilor necesare ocupării acestei funcţii o găsim la 1Timotei 3:8-13.