În timp ce membrii Sinedriului au audiat plângerile aduse împotriva lui Ştefan, ei nu au văzut faţa sa, ci faţa unui înger. Ei au observat tainica frumuseţe degajată de o viaţă pe dea-ntregul predată Domnului, hotărâtă să vestească Adevărul, nemaifiind preocupată de-acum de ceea ce vor gândi sau spune oamenii. Ei au văzut ceva din gloria lui Cristos oglindindu-se în strălucirea feţei acestui devotat urmaş al Său.
În capitolul 7 avem magistrala apărare a lui Ştefan, care demarează lin, cu o aparentă trecere în revistă a istoriei iudaice. Curând naraţiunea se concentrează asupra a două personaje principale, Iosif şi Moise, care au fost înălţaţi de Dumnezeu, fiind respinşi de Israel. Apoi Dumnezeu i-a ridicat la poziţia de izbăvitori şi salvatori. Deşi Ştefan nu face o comparaţie directă a experienţelor trăite de aceştia cu cele ale lui Cristos, analogia cu acestea e cât se poate de transparentă. Apoi Ştefan se lansează într-o usturătoare condamnare la adresa liderilor Israelului, pe care-i acuză că s-au împotrivit Duhului Sfânt, ucigându-L pe Cel Neprihănit şi călcând legea lui Dumnezeu.
E imposibil ca Ştefan să nu-şi fi dat seama în acest moment că viaţa lui e în pericol. Dacă voia să şi-o cruţe, nu avea decât să rostească o cuvântare împăciutoare. Dar Ştefan a preferat să moară, decât să trădeze misiunea sacră ce i s-a încredinţat, dând dovadă de un curaj vrednic de toată admiraţia!