După moartea lui Anania şi Safira, apostolii au continuat să săvârşească minuni, pe când oamenii s-au strâns în jurul lor în Pridvorul lui Solomon. Atât de vie era prezenţa şi puterea lui Dumnezeu, încât oamenii nu se asociau în mod uşuratic cu ei, nici nu făceau mărturisiri nefondate de credinţă. Şi totuşi, oamenii de rând îi stimau foarte mult, mulţi ocupându-şi locul de credincioşi în Domnul Isus. Oamenii îi scoteau în stradă pe cei bolnavi, pe saltelele lor, pentru ca umbra lui Petru să cadă peste unii din ei, când trecea el pe acolo. Toţi vedeau că viaţa apostolilor era plină de realitatea şi puterea lui Dumnezeu, că ei erau folosiţi de El ca instrumente pentru binecuvântarea altora. De la marginile oraşului veneau bolnavii şi demonizaţii şi erau cu toţii vindecaţi.
Din Evrei 2:4 reiese clar că minunile de acest gen constituiau metoda lui Dumnezeu de a aduce mărturie misiunii apostolilor. Odată cu încheierea Noului Testament, în forma sa redactată, nevoia unor astfel de semne a dispărut, în mare parte. Cât priveşte aşa-numitele „campanii de vindecare" care auzim că se ţin în zilele noastre, ar trebuie să ne fie de ajuns să scoatem în evidenţă doar un singur fapt, anume că dintre cei aduşi la apostoli, toţi erau vindecaţi - afirmaţie care nu este nicidecum valabilă în cazul aşa-zişilor „vindecători prin credinţă" (faith-healers) din vremea noastră.