Când inimile sunt aprinse de flacăra iubirii lui Cristos, din ele se va revărsa dragoste şi pentru fraţii şi surorile lor de credinţa. Dragostea aceasta se manifestă prin dărnicie. Astfel, primii credincioşi au exprimat realitatea vieţii lor comune în Cristos prin practicarea unei comunităţi de bunuri împărtăşite în comun. În loc să fie egoişti, păstrând doar pentru ei bunurile de care dispuneau, ei au considerat averea lor o proprietate comună, pentru toţi credincioşii. Oriunde se semnala vreo nevoie, ei vindeau ogoarele sau casele şi depuneau înaintea apostolilor sumele astfel obţinute, pentru a putea fi folosite la acoperirea acestor nevoi. Este important de observat că ei împărţeau bunurile lor ori de câte ori se ivea o nevoie. Nu se făcea o împărţire arbitrară sau egală, la un anumit moment dat, cum arată şi F. W. Grant:

Prin urmare, nu a avut loc nici o renunţare generala la titlul de proprietate personală. Mai degrabă, dărnicia izvora din iubirea care nu putea suferi să vadă un frate sau o soră ducând lipsă. Era instinctul inimilor care şi-au găsit adevărata comoară în sfera în care înviase Cristos.

Exprimată pe un ton oarecum sarcastic, dar, din păcate, adesea valabilă este şi paralela pe care o face F. R. Marsh cu situaţia din vremea noastră:

Contrastând biserica primară cu creştinismul zilelor noastre, cineva s-a exprimat astfel: „Putem rămâne oare indiferenţi la faptul că dacă evanghelistul Luca ar descrie creştinismul zilelor noastre, şi nu cel primar, el s-ar exprima în alţi termeni în Fapte 4:32-35, după cum urmează? «...Şi mulţimea celor care crezuseră avea o inimă împietrită şi un suflet înţepenit, fiecare din ei zicând că bunurile de care dispune sunt ale lui şi că toate lucrurile le deţin în acest mod. Iar ei mărturiseau cu multă putere despre atracţiile lumii acesteia şi un mare egoism era peste ei toţi. Şi mulţi dintre ei erau lipsiţi de dragoste, căci toţi cei care posedau terenuri îşi cumpărau şi mai multe şi uneori dădeau o mică părticică în folosul public, pentru ca numele lor să apară cu litere de o şchioapă pe paginile ziarelor şi se împărţeau fiecăruia elogii după cum avea nevoie.»"

Viaţa celor care s-au dedicat cu totul Domnului e pătrunsă de o tainică lumină şi putere. Astfel, nu la voia întâmplării citim în versetul 33 că: Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi. Se pare că atunci când Dumnezeu găseşte oameni dispuşi să-I predea Lui bunurile de care dispun, El conferă mărturiei lor o remarcabilă forţă de atracţie şi putere de convingere.

Mulţi susţin că această împărţire a bunurilor în comun a constituit o fază temporară în viaţa primei biserici, nefiind o pildă vrednică de urmat pentru noi cei de azi. Dar acest mod de a gândi trădează jalnica noastră stare de pauperitate spirituală. Dacă am avea puterea Rusaliilor în inimile noastre, am cunoaşte şi roadele Rusaliilor în vieţile noastre, după cum arată Ryle:

Nu avem aici de a face cu un gen de „comunism creştin". Cei care îşi vindeau averile o făceau de bună voie şi nesiliţi de nimeni (versetul 34). Dreptul la proprietatea individuală nu a fost astfel abolit. Comunitatea nu deţinea controlul asupra banilor persoanelor individuale, înainte-ca acestea să-i fi depus la picioarele apostolilor. Distribuirea nu se făcea în mod egal (uniform), ci în funcţie de nevoi. Nu întâlnim astfel nici o urmă de principii comuniste la primii creştini. Mai degrabă, avem de a face cu cea mai remarcabilă etalare a dărniciei şi iubirii creştine care se poate întâlni.

Observaţi în versetul 33 două trăsături distinctive ale oricărei biserici viabile: mare putere şi mare har. Vance Havner scoate la iveală alte patru calităţi, după cum urmează: mare frică (5:5,11); mare prigoană (8:1); mare bucurie (8:8;15:3); numărul mare al celor care au crezut (11:21).