Religia oficială, osificată şi închistată în dogmele ei lipsite de viaţă, nu va tolera niciodată evanghelismul vital şi plin de râvnă, care produce rezultate în inimile oamenilor. Exponenţii ei rămân total nedumeriţi să constate că nişte oameni fără carte şi neinstruiţi produc o înrâurire atât de mare asupra comunităţii în care trăiesc, în timp ce toată înţelepciunea lor nu se ridică deasupra „cărnii şi sângelui", cum s-a exprimat cineva.
În Noul Testament nu se face nici o distincţie între cler şi laici. Această distincţie este o relicvă a bisericii Romei, datând din perioada premergătoare Reformei. Ioan Huss a luptat şi a murit în Cehia pentru doctrina preoţiei universale a tuturor credincioşilor iar simbolul hussit ne-a parvenit nouă, celor de azi, prin paharul Cinei Domnului, aşezat pe Biblia deschisă. Or, tocmai adevărul acesta al preoţiei regale şi al mărturiei pe care o dă fiecare credincios a constituit forţa dinamică ce a pus în mişcare biserica primară. Fără să beneficieze de tehnologiile avansate de care dispunem noi sau de mijloacele moderne de transport sau de traduceri sau de publicarea Cuvântului, Evanghelia harului lui Dumnezeu a zguduit din temelii Imperiul, până când sfinţii au ajuns să fie prezenţi până şi în casa Cezarului. Dumnezeu ne cheamă la creştinismul primitiv.
Sinedriul a rămas înmărmurit de îndrăzneala lui Petru şi Ioan. Tare le-ar fi plăcut membrilor acestui organism să respingă mărturia acestor pescari neştiutori şi needucaţi din Galileea. Dar n-au putut să nu observe extraordinara stăpânire de sine, calmul lor solemn, puterea şi curajul ce se degajau din viaţa lor, calităţi pe care le remarcaseră din plin când L-au judecat pe Isus. Aşa se face că au pus îndrăzneala apostolilor pe seama faptului că aceştia fuseseră cu Isus în trecut. Desigur, adevărata explicaţie consta în faptul că ei erau acum plini de Duhul Sfânt.