Viaţa devenise un imn de laudă şi un psalm de mulţumire pentru cei ce fuseseră izbăviţi din puterea întunericului şi strămutaţi în împărăţia iubirii Fiului lui Dumnezeu.

La început, credincioşii erau plăcuţi înaintea întregului popor (sau, cum se spune în textul englez: „aveau trecere înaintea tuturor oamenilor", n.tr.). Dar această stare nu a durat mult. Prin însăşi natura ei, credinţa creştină în mod inevitabil va stârni ura şi împotrivirea inimii umane. Mântuitorul Şi-a avertizat ucenicii, să se ferească de popularitate (Luca 6:26) şi le-a promis că vor avea parte de prigoane şi strâmtorări (Matei 10:22,23). Prin urmare, această „trecere" de care s-au bucurat la început nu a fost decât o etapă trecătoare, fiind curând urmată de o înverşunată împotrivire.

Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. Părtăşia creştină s-a lărgit, prin noii convertiţi care se adăugau zilnic la ceata creştinilor. Cei care auzeau Evanghelia aveau responsabilitatea de a-L accepta pe Isus Cristos printr-un act hotărât al voinţei lor. Alegerea şi adăugarea pe care o face Domnul nu exclude responsabilitatea omului.

Aşadar, în capitolul acesta avem relatarea turnării Duhului Sfânt, a memorabilei cuvântări rostite de Petru în faţa adunării iudeilor, a convertirii unei mari mulţimi de oameni şi a scurtei descrieri a felului de trai existent în mijlocul creştinilor primari. Cât priveşte această viaţă, esenţa ei a fost descrisă cu foarte multă măiestrie în a 13-a ediţie a Enciclopediei Britanice, în articolul referitor la „Istoria Bisericii":

Elementul cel mai remarcabil al vieţii creştinilor primari a fost convingerea lor fermă că sunt un popor ai lui Dumnezeu, oameni chemaţi şi puşi deoparte de El. Biserica creştină, în gândirea ei, a fost o instituţie divină, iar nu omenească. Ea a fost întemeiată şi controlată de Dumnezeu şi chiar şi lumea a fost creată din pricina ei. Această concepţie a stăpânit întreaga viaţă a creştinilor primari, atât pe plan individual, cât şi social. Ei se considerau separaţi de restul lumii, dar legaţi între ei cu legături tainice. Cetăţenia lor era în cer, nu pe pământ, iar principiile legii după care se străduiau să se călăuzească proveneau de sus. Lumea în care trăiau era pentru ei doar vremelnică, adevărata lor viaţă fiind în viitor. Cristos avea să se întoarcă în curând; deci serviciile lor, muncile pe care trebuiau să le presteze la stăpâni sau plăcerile acestui veac erau de prea mică importanţă pentru ei. Duhul Sfânt era prezent în viaţa de zi cu zi a creştinilor şi toate harurile creştine îşi manifestau roadă în ei. Una din urmările acestui crez a fost caracterul specific de entuziasm şi inspiraţie pe care-l etala felul lor de trai. Căci ei nu trăiau experienţele cotidiene ale oamenilor obişnuiţi, ci ale unor oameni care au fost smulşi din ei înşişi şi strămutaţi într-o sferă mai înaltă.

E de ajuns să citim acest articol, să ne dăm seama cât de mult s-a îndepărtat, într-o anumită privinţă, Biserica de la această stare de vigoare şi solidaritate!