Credincioşii se adunau tot timpul împreună şi aveau toate lucrurile de obşte. Atât de mult fusese revărsată dragostea lui Dumnezeu în inimile lor, încât nu mai considerau posesiunile lor materiale ca fiind ale lor (4:32). Oriunde se constata că există o nevoie în cadrul părtăşiei, ei îşi vindeau proprietăţile personale şi împărţeau sumele obţinute. Astfel exista egalitate.
În rândul celor care au crezut s-a manifestat o asemenea unitate a inimii şi a intereselor, în care egoismul firesc, propriu condiţiei obişnuite a omului căzut, a fost înghiţit de plinătatea unei iubiri izvorâte din însăşi iubirea divină. Ei erau împreună într-un grad atât de mare încât tot ce aveau era folosit în comun; şi asta nu-i prin vreo lege sau constrângere din afară, care ar fi răpit farmecul acestei unităţi, ci datorită conştientei lor cu privire la starea pe care o ocupau în Cristos şi la ce însemna Cristos pentru fiecare dintre ei. Fiind umpluţi de El peste măsură cu o binecuvântare pe care nimic n-o putea umbri şi care sporea pe măsură ce slujeau tot mai mult, „ei îşi vindeau ogoarele şi averile, împărţind banii la toţi, după nevoile fiecăruia."
Mulţi din vremea noastră susţin că nu trebuie să urmăm această practică a creştinilor primari, fiind doar la un pas de a afirma prin aceasta că de fapt nu ar trebui să ne iubim aproapele ca pe noi înşine! Dar această împărţire în comun a tuturor bunurilor personale şi a averilor imobiliare era roada inevitabilă a unor vieţi umplute cu Duhul Sfânt. S-a afirmat că „un creştin adevărat nu poate suporta să aibă prea mult pentru el, când alţii au prea puţin."