Dovada realităţii constă în statornicie, în continuitate. Convertiţii aceştia au dovedit realitatea mărturisii lor de credinţă, prin faptul că au rămas statornici în:

1. Învăţătura apostolilor. Asta înseamnă scrierile inspirate ale apostolilor, transmise iniţial pe cale orală iar mai apoi sub forma actuală scrisă, a Noului Testament.

2. Părtăşie. O altă dovadă a vieţii noi a fost dorinţa noilor credincioşi de a fi cu copiii Domnului şi de a împărţi în comun lucrurile. Ei erau pătrunşi de sentimentul despărţirii de lume şi alipirii de Dumnezeu, al apartenenţei la o comunitate de interese comune cu alţi creştini.

3. Frângerea pâinii. Această expresie se referă în Noul Testament atât la Cina Domnului, cât şi la luarea în comun a meselor. Sensul fiecărui text trebuie stabilit în funcţie de context. Aici evident este o referire la Cina Domnului, întrucât ar fi absolut gratuit să se afirme că au stăruit în luarea împreună a meselor. De la Fapte 20:7 aflăm că primii creştini aveau obiceiul să frângă pâinea în prima zi a săptămânii. În primele zile ale Bisericii, cina Domnului era însoţită de un ospăţ al iubirii („o agapă"), ca mijloc prin care sfinţii îşi exprimau preţuirea unii faţă de alţii. Dar, pe măsură ce s-au înteţit abuzurile, acest gen de agapă şi-a încetat apariţia.

4. Rugăciuni. Aceasta a constituit a patra practică de bază a bisericii primare şi a exprimat totala bizuire pe Domnul, în privinţa închinării, călăuzirii, păstrării şi slujirii credincioşilor.