Faptele apostolilor 2:38 (W. McDonald)

Petru le-a răspuns că trebuie să se pocăiască şi să fie botezaţi în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor. Mai întâi trebuiau să se pocăiască, să-şi recunoască vina şi să se situeze de partea lui Dumnezeu, împotriva lor înşişi.

Apoi trebuiau să fie botezaţi spre iertarea păcatelor lor. La prima vedere, acest verset pare să propage învăţătura potrivit căreia mântuirea s-ar căpăta prin botez - şi mulţi oameni insistă că acesta ar fi sensul versetului. Dar o asemenea interpretare este imposibilă, din următoarele motive:

1. În zeci de pasaje din Noul Testament, se afirmă că mântuirea este prin credinţa în Domnul Isus Cristos (de exemplu, la Ioan 1:12;3:16,36;6:47;Fapte 16:31;Romani 10:9). Nici un verset nu ar putea contrazice o mărturie atât de covârşitoare ca cea expusă de pasajele menţionate mai sus.

2. Tâlharul de pe cruce a primit asigurarea mântuirii, fără să fi fost botezat (Luca 23:43).

3. Nu se afirmă nicăieri în Scriptură că Mântuitorul l-ar fi botezat pe cineva. Această omisiune ar fi cu totul inexplicabilă, dacă botezul ar fi esenţial în vederea mântuirii.

4. Apostolul Pavel s-a declarat mulţumit că el însuşi nu a botezat decât pe câţiva dintre corinteni - iarăşi, mulţumirea apostolului ar fi suspectă, dacă botezul ar putea mântui (1Corinteni 1:14-16). Este important să observăm că numai iudeilor li s-a spus că trebuie să fie botezaţi în vederea iertării păcatelor (vezi Fapte 22:16). Or, tocmai în acest fapt credem noi că rezidă înţelegerea pasajului. Poporul Israel îl răstignise pe Domnul slavei. Iudeii strigaseră: „Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Matei 27:25). În felul acesta, culpabilitatea pentru moartea lui Mesia a fost revendicată de poporul Israel.

Între timp, unii din aceşti iudei şi-au dat seama de greşeala pe care au comis-o. Pocăindu-se, ei şi-au recunoscut păcatul în faţa lui Dumnezeu. Încrezându-se în Domnul Isus ca Mântuitor al lor, ei au fost regeneraţi şi au primit iertarea veşnică de păcate. Botezându-se în public, ei s-au desolidarizat astfel de neamul care L-a răstignit pe Domnul, identificându-se, în schimb, cu El. Botezul a devenit astfel semnul exterior al faptului că păcatul lor în legătură cu respingerea lui Cristos (precum şi celelalte păcate ale lor) au fost spălate. Prin aceasta ei au fost strămutaţi din tărâmul iudaic în cel creştin. Dar nu botezul i-a mântuit, ci numai credinţa în Cristos a fost singura care a putut face acest lucru. A susţine că altfel ar sta lucrurile ar însemna a propovădui o altă evanghelie, fiind, prin urmare, anatema (Galateni 1:8,9).

O altă interpretare a botezului spre iertarea păcatelor ne-o oferă Ryrie:

Asta nu înseamnă pentru ca păcatele să fie iertate; ci pentru că pretutindeni în Noul Testament păcatele sunt iertate ca urmare a credinţei în Cristos, şi nu ca rezultat al botezului. Înseamnă a fi botezat din pricina iertării păcatelor. Prepoziţia eis din textul grec, tradusă prin „pentru", înseamnă „din pricina" nu numai aici, ci şi în pasaje cum ar fi cel de la Matei 12:41, unde sensul poate fi doar acesta: „ei s-au pocăit din pricina (nu pentru că) predicării lui Iona." Pocăinţa a adus iertarea păcatelor pentru această mulţime de oameni de la Rusalii şi, datorită faptului că le-au fost iertate păcatele, ei au fost rugaţi acum să se boteze."

Petru i-a asigurat că dacă se pocăiesc şi se botează, vor primi darul Duhului Sfânt. A insista că această ordine se aplică şi în cazul nostru, al celor de azi, ar însemna să răstălmăcim relaţiile administrative ale lui Dumnezeu în zilele primare ale bisericii. După cum a arătat atât de magistral H. P. Barker în lucrarea sa The Vicar of Christ (Vicarul lui Cristos), există patru comunităţi de credincioşi în cartea Faptelor Apostolilor şi ordinea primirii Duhului Sfânt diferă de la caz la caz.

Aici în Fapte 2:38 citim despre creştinii iudei. Pentru ei, ordinea a fost următoarea:

1. Pocăinţa.

2. Botezul în apă.

3. Primirea Duhului Sfânt.

Convertirea samaritenilor este consemnată la Fapte 8:14-17. Acolo citim că au avut loc următoarele evenimente:

1. Au crezut.

2. Au fost botezaţi în apă.

3. Apostolii s-au rugat pentru ei.

4. Apostolii şi-au pus mâinile peste ei.

5. Au primit Duhul Sfânt.

La Fapte 10:44-48 convertirea Neamurilor este avută în vedere. Observaţi care este ordinea în acest caz:

1. Credinţa.

2. Primirea Duhului Sfânt.

3. Botezul în apă.

Şi în sfârşit o ultimă comunitate de credincioşi este alcătuită din ucenici ai lui Ioan Botezătorul, Fapte 19:1-7:

1. Ei au crezut.

2. Au fost rebotezaţi.

3. Apostolul Pavel şi-a pus mâinile peste ei.

4. Ei au primit Duhul Sfânt.

Înseamnă asta că au existat patru căi de mântuire în Cartea Faptelor Apostolilor? Desigur că nu. Mântuirea a fost, este şi va fi întotdeauna numai pe baza credinţei în Domnul. Dar în perioada de tranziţie consemnată la Fapte, Dumnezeu a găsit de cuviinţă ca Duhul Sfânt să fie primit în împrejurări diferite, fără ca El să ne fi descoperit motivele pentru care a procedat astfel.

În concluzie, care din aceste modele se aplică în cazul nostru, al celor de astăzi? Întrucât israeliţii ca naţiune L-au respins pe Mesia, ei şi-au ratat orice privilegii speciale pe care le-ar fi avut altfel. Astăzi Dumnezeu îşi cheamă din rândurile Neamurilor un popor, pentru Numele Său (Fapte 15:14). Prin urmare, ordinea valabilă în vremea de acum este cea pe care o găsim la Fapte 10: Credinţa, Primirea Duhului Sfânt, Botezul cu apă.

Noi credem că această ordine se aplică în cazul tuturor celor de azi, şi iudei, şi Neamuri. La început, aceasta ar putea părea un fapt arbitrar. Dar s-ar putea pune întrebarea: „Când a încetat ordinea de la Fapte 2:38 să se aplice în cazul iudeilor şi când a început ordinea din Fapte 10:44-48?" Desigur, nu se poate preciza data exactă. Dar cartea Fapte urmăreşte o tranziţie treptată de la faza în care Evanghelia era adresată în principal iudeilor, la faza în care se adresează în principal Neamurilor. Dar când ajungem la sfârşitul cărţii Fapte, constatăm că poporul Israel a fost pus, în mare, deoparte. Prin necredinţa sa, el şi-a ratat orice pretenţie pe care ar fi putut-o avea de a fi poporul ales al lui Dumnezeu. În timpul Epocii Bisericii, el este cotat la un loc cu celelalte popoare ne-evreieşti şi ordinea lui Dumnezeu schiţată la Fapte 10:44-48 se aplică în acest caz.