Când au auzit însoţitorii lui Pavel şi creştinii din Cezareea acest lucru, au stăruit pe lângă apostol să nu se ducă la Ierusalim. Deşi Pavel a considerat că nu poate da ascultare îngrijorării lor, lacrimile vărsate de aceşti credincioşi pentru el l-au mişcat profund, producându-i durere în inimă. Putea el oare să permită ca teama de lanţuri şi de închisoare să-l oprească de la ceea ce considera el drept împlinirea voii lui Dumnezeu? Mai degrabă, el a ţinut să le precizeze că este gata nu numai să fie legat, ci şi să moară la Ierusalim pentru numele Domnului Isus. Şi astfel toate argumentele lor nu au folosit la nimic, Pavel fiind hotărât să meargă la Ierusalim. Prin urmare, ei au spus: „Facă-se voia Domnului!"
E greu de conceput că aceste cuvinte de rămas bun, rostite de Pavel, ar fi purces de pe buzele unui om conştient că nu ascultă de călăuzirea Duhului Sfânt. Ştim că ucenicii din Tir i-au spus, prin Duhul, să nu se ducă la Ierusalim (versetul 4). Dar ştia oare Pavel că aceştia au vorbit prin Duhul? Şi apoi, nu reiese oare clar din textele următoare că Domnul a aprobat călătoria făcută de Pavel la Ierusalim, când a afirmat la Fapte 23:11: „îndrăzneşte, Pavel, căci după cum ai adus mărturie despre cele privitoare la Mine în Ierusalim, aşa trebuie să aduci mărturie şi în Roma"?
Două lucruri sunt clare: Mai întâi, Pavel nu a considerat siguranţa persoanei sale ca fiind argumentul principal al slujirii Domnului. În al doilea rând, Domnul Şi-a pus amprenta suverană peste toate aceste evenimente, imprimându-le un curs spre slava Sa.