Pavel nu le-a ascuns Efesenilor nici un lucru care le-ar fi putut fi de folos spiritual. Mai degrabă, i-a învăţat în mod public şi din casă în casă, constrâns de dragostea lui Cristos. Metoda de lucru a lui Pavel nu a constat din programarea la intervale regulate a unor şedinţe de lucru, ci profitarea de orice prilej care s-a ivit de a-i îmbărbăta şi a-i ridica pe treptele maturităţii pe credincioşi. Fără să facă vreo discriminare bazată pe naţionalitate sau religie, el a predicat necesitatea pocăinţei faţă de Dumnezeu şi a credinţei în Domnul nostru Isus Cristos - două elemente esenţiale din mesajul şi conţinutul evangheliei. Pocăinţa şi credinţa nu lipsesc din nici un caz de convertire veritabilă, ele fiind cele două feţe ale monedei evangheliei. Căci dacă nu se pocăieşte cineva cu adevărat, nu va putea avea credinţă mântuitoare. Pe de altă parte, pocăinţa nu ar fi de nici un folos, dacă nu ar fi urmată de credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Pocăinţa înseamnă a face stânga-împrejur. Este actul prin care păcătosul face o cotitură radicală, de o sută optzeci de grade, în viaţa sa, recunoscând că este pierdut şi plecându-se în faţa verdictului pronunţat de Dumnezeu asupra vinovăţiei sale. Credinţa înseamnă a te preda cu toată fiinţa ta lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor al tău.
În multe locuri din Noul Testament credinţa pare să fie singura condiţie necesară mântuirii. Dar credinţa presupune pocăinţă. Cum ar putea să-L accepte cineva pe Isus Cristos ca Mântuitor, dacă nu devine mai întâi conştient de faptul că are nevoie de un Mântuitor? Această concluzie, care i se întipăreşte în cuget, sub impulsul lucrării de convingere a Duhului Sfânt, se numeşte pocăinţă.