În sinagogă el a discutat cu iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu, pe când în piaţă el a predicat tuturor celor dispuşi să-l asculte. Aşa a ajuns el să ia legătura cu unii filosofi epicurieni şi stoici. Epicurienii erau adepţii filosofului Epicur, care propovăduia că plăcerea, şi nu dorinţa de a dobândi cunoştinţe, ar fi scopul principal al vieţii. Stoicii erau panteişti, care credeau că înţelepciunea ar rezida în eliberarea de sub imperiul unor emoţii profunde, capacitatea de a rămâne impasivi în faţa bucuriei sau a întristării, supunându-te de bună voie legilor naturii. Când reprezentanţii acestor două curente filozofice l-au audiat pe Pavel, verdictul pe care i l-au dat a fost acela de „palavragiu" (în greacă: „culegător de seminţe") şi „vestitor al unor zei străini", pentru faptul că li L-a vestit pe Isus şi învierea.