Conciliul de la Ierusalim ar putea părea, la prima vedere, un fel de curte supremă a unei confesiuni. Dar faptele dovedesc că alta a fost situaţia.

Fiecare adunare locală din perioada primară a creştinismului a fost autonomă - adică, a avut un sistem de guvernare propriu. Nu a existat nici o federaţie de biserici, care să se supună unei autorităţi centrale. Nu au existat confesiuni sau culte şi, prin urmare, nici sedii centrale ale unor culte. Fiecare biserică locală era răspunzătoare în mod direct şi nemijlocit Domnului. Lucrul acesta reiese şi de la Apocalipsa 1:13, unde îl vedem pe Domnul stând în mijlocul a şapte sfeşnice, care reprezintă cele şapte biserici din Asia. Ideea care se desprinde de aici este că nu exista nici un for tutelar, care să guverneze între bisericile individuale şi marele Cap al Bisericii. Fiecare adunare era guvernată direct de către El.

De ce este oare important ca aşa să se desfăşoare lucrurile? Mai întâi, pentru că prin aceasta se împiedică răspândirea unor învăţături false şi apariţia unor rătăciri. Când bisericile sunt legate între ele printr-un mecanism centralizat de control, forţele liberalismului, ale raţionalismului şi apostaziei pot subjuga întreaga masă de credincioşi, pur şi simplu punând mâna pe conducerea sediului central al confesiunii şi pe instituţiile sale de învăţământ. Dar acolo unde bisericile sunt independente, vrăjmaşul trebuie să lupte împotriva unei sumedenii de unităţi separate.

În al doilea rând, autonomia bisericii locale este un mijloc important de apărare, atunci când la cârma ţării există un guvern ostil creştinilor. Când bisericile sunt federalizate, un guvern totalitar va putea să le subjuge, aducându-i sub controlul său pe cei câţiva lideri de la cârma cultului. Dar când bisericile individuale refuză să recunoască orice autoritate de la centru, ele vor putea trece mai uşor în clandestinitate, în vremuri de asuprire.

Multe din guvernele din vremea noastră, fie că sunt democraţii, fie dictaturi, încearcă să realizeze aducerea sub aceeaşi umbrelă centralizată a mai multor biserici mici, independente. Ele motivează că nu sunt dispuse să trateze cu un număr mare de unităţi locale, şi că mai degrabă doresc să lucreze cu un comitet central, care să le reprezinte pe toate. Guvernele din ţările libere încearcă să realizeze această unire a bisericilor oferindu-le o serie de înlesniri şi favoruri. Alte guverne încearcă să forţeze unirea bisericilor prin emiterea unor edicte, cum a făcut Hitler în timpul celui de-al treilea Reich. În ambele cazuri, bisericile care cedează acestor presiuni îşi pierd caracterul spiritual şi capacitatea de a se împotrivi curentelor moderniste şi de a funcţiona în clandestinitate, în vremuri de prigoană.

Unii vor obiecta, susţinând că bisericile din Faptele Apostolilor aveau totuşi o autoritate centrală, adică Conciliul de la Ierusalim, de care tocmai ne-am ocupat. Dar studierea atentă a pasajului va releva că acesta nu era un organism oficial, înzestrat cu puteri de reglementare, ci a fost pur şi simplu o convocare a apostolilor şi presbiterilor, având rol consultativ. Conciliul nu a emis ordine oamenilor săi să se prezinte la Antiohia, ci aceştia s-au decis să ceară sfatul oamenilor de la Ierusalim. Decizia conciliului nu a avut forţă de lege asupra bisericilor, ci le-a fost oferită doar ca sumă a opiniei membrilor grupului.

Istoria Bisericii este exemplul cel mai elocvent în această privinţă. Oriunde a existat o federaţie de biserici, aflate sub conducerea unei autorităţi centrale, s-a produs un declin tot mai accentuat. Dar cea mai pură mărturie pentru Dumnezeu a fost păstrată de acele biserici care au fost libere de orice intervenţie din afară a unei conduceri de cult sau confesiune.

Când Pavel a revenit la DERBE şi LISTRA, va fi fost copleşit de amintiri, ca nişte rândunele care revin la cuiburile lor după ce a trecut iarna. Îndeosebi, amintirea despre împroşcarea cu pietre la care fusese supus la Listra trebuie să-i fi dat de gândit, dacă face bine că se întoarce în această localitate. Dar apostolul ştia că Dumnezeu îşi avea oamenii Săi în acest centru şi că nu-şi putea permite să fie abătut din lucrare de considerente personale, legate de siguranţa sa.

După cum am sugerat mai înainte, Timotei a fost convertit probabil în urma lucrării desfăşurate de Pavel cu prilejul primei sale vizite la Listra (care se pare că era oraşul de baştină al lui Timotei. Mama lui Timotei, Eunice, şi bunica lui, Lois, erau amândouă credincioase evreice (2Timotei 1:5). Tatăl lui, grec, poate că decedase între timp.

Inima lui Pavel s-a umplut de bucurie când a aflat de la fraţii din Listra şi Iconia că Timotei făcea progrese pe calea credinţei creştine. Pavel l-a invitat să-l însoţească în această călătorie misionară. Să nu ne scape din vedere faptul că primii apostoli nu numai că lucrau în grupuri de doi câte doi, ci, în plus, aveau totdeauna grijă să ia cu ei şi fraţi mai tineri (Marcu şi Timotei), pe care să-i instruiască în toate aspectele practice ale lucrării creştine. De ce privilegiu extraordinar au beneficiat aceşti tineri, de a trage la jug împreună cu veterani de ispravă în lucrarea misionară.