Iudeii din Antiohia pisidiană şi din Iconia i-au ajuns între timp din urmă pe Pavel şi pe Barnaba la Listra. Ei au reuşit să întărâte gloata de Neamuri împotriva misionarilor. Aceeaşi oameni, care mai înainte doriseră să li se închine ca unor zei, acum l-au împroşcat cu pietre pe Pavel, târându-l afară din cetate şi crezând că l-au omorât.
Comentariile lui Kelly în acest punct sunt pline de miez:
Şi de ce? Însuşi refuzul acela de a primi omagiul pe care erau gata să-l aducă listrenii este cât se poate de respingător pentru om, determinându-l să-şi facă cele mai odioase închipuiri greşite cu privire la aceleaşi persoane cărora mai adineaori erau gata să li se închine. Oamenii se preamăresc pe ei înşişi prin adoraţia omenească. Dar de îndată ce le refuzi această adoraţie, curând ea se transformă în ură şi chiar în dorinţa de a-i ucide pe cei ce ţin cu tot dinadinsul să se închine doar singurului Dumnezeu adevărat. Exact aşa s-a întâmplat şi aici. În loc să se răzgândească, cum au procedat maltezii (care, deşi la început l-au considerat pe Pavel un ucigaş, mai apoi au ajuns să-l considere zeu, Fapte 28:6), locuitorii Listrei au plecat urechea la calomniile acestor iudei, pe care în alte împrejurări i-ar fi dispreţuit, şi l-au împroşcat cu pietre, ca pe un profet fals, pe cel căruia cu puţin timp înainte erau gata să-i aducă jertfe, târându-l afară din cetate şi crezându-l mort.
În acest punct se ridică întrebarea: A fost Pavel cu adevărat mort, ca urmare a împroşcării cu pietre? Dacă acesta este incidentul menţionat la 2Corinteni 12:2, nici Pavel nu a ştiut. Tot ce putem spune este că înzdrăvenirea lui a fost miraculoasă. Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat şi a intrat în cetate, împreună cu ei. A doua zi, a plecat cu Barnaba la DERBE.