O săptămână mai târziu, Pavel şi Barnaba s-au întors în sinagogă, pentru a continua din punctul în care rămăseseră. Aproape tot oraşul s-a adunat să audă cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea acestor doi predicatori devotaţi făcuse o impresie profundă asupra multora dintre locuitori.
Oamenii sunt condamnaţi ca urmare a propriei lor opţiuni, şi nicidecum prin vreun act al lui Dumnezeu. Dacă întreaga omenire ar primi ceea ce i se cuvine, atunci toţi oamenii ar fi pierduţi. Dar Dumnezeu, în harul şi îndurarea Sa, îi mântuieşte pe unii. Are El dreptul să procedeze aşa? Desigur că are. Doctrina alegerii suverane a lui Dumnezeu este o învăţătură ce-I acordă lui Dumnezeu locul ce I se cuvine ca Stăpân al universului, care poate face ce doreşte şi totuşi niciodată nu va găsi cu cale să facă vreun lucru rău sau nelegiuit. Multe din dificultăţile întâmpinate de noi la acest capitol ar fi rezolvate dacă am ţine seama de cuvintele lui Erdman:
Suveranitatea lui Dumnezeu este absolută; totuşi ea nu este niciodată exercitată în sensul condamnării oamenilor care trebuie să fie mântuiţi, ci, mai degrabă, a dus la mântuirea unor oameni care meritau să fie pierduţi.