După ce Duhul Sfânt şi-a făcut astfel cunoscută voia, oamenii au continuat să postească şi să se roage. Apoi cei trei (Simeon, Luciu şi Manaen) şi-au pus mâinile peste Barnaba şi Saul. Acesta nu a fost un act oficial de ordinare (sau hirotonisire) de felul celui practicat în lumea creştină de astăzi, unde o oficialitate a bisericii conferă statut ecleziastic unui subordonat. Mai degrabă, a fost vorba despre o simplă expresie a părtăşiei lor cu aceşti doi oameni în lucrarea la care i-a chemat Duhul Sfânt. Ideea de ordinare ca ritual în virtutea căruia i se conferă cuiva autoritatea exclusivă de a administra „sacramentele" şi de a îndeplini alte funcţii ecleziastice lipseşte cu desăvârşire din Noul Testament, după cum arată şi Barnhouse:

În structurile noastre organizatorice actuale, se comite o mare greşeală atunci când se aşteaptă de la un singur om să posede toate darurile necesare conducerii. Astfel, multe biserici au sute de membri, dar un singur păstor, în a cărui sarcină cade vestirea Evangheliei, mângâierea oamenilor şi toate celelalte îndatoriri. De fapt, dintre cele opt daruri menţionate în textul de care ne ocupăm (Romani 12:6-8) şapte sunt considerate funcţii destinate păstorului ordinat, în vreme ce a opta este considerată aparţinând bisericii. Şi care este darul rezervat bisericii? Este acela de a achita notele de plată! Ceva nu este în ordine aici.

Poate va întreba cineva, în acest punct, dacă nu cumva sugerez că „laicii" ar trebui să predice? Răspunsul este că, fără îndoială, dacă un „laic" posedă o cunoaştere aprofundată a Scripturii, el trebuie să-şi exercite darul şi să predice ori de câte ori are prilejul. E remarcabilă, în acest context, dezvoltarea mişcărilor de antrenare în misiune a aşa-numiţilor „laici" sau „mireni", ea constituind negreşit un pas în direcţia cea bună: de revenire la modul Nou Testamental de a proceda.

A nu se uita că Bamaba şi Saul colaboraseră deja în lucrarea Domnului timp de circa opt ani, înainte de acest moment. Ei nu erau începători în slujba lui Cristos, ci cunoscuseră experienţa „ordinarii de către Mâinile Străpunse ale Mântuitorului". Acum colegii lor de slujire de la Antiohia şi-au exprimat doar identificarea lor cu ei, prin acest act special de încredinţare în misiunea de vestire a evangheliei către Neamuri.

Cuvintele: i-au lăsat să plece înseamnă că i-au trimis în misiunea lor.