Deşi Antiohia a devenit centrul de la care a pornit şi s-a răspândit evanghelia la Neamuri, biserica de acolo a menţinut legături trainice de părtăşie cu biserica din Ierusalim, care era centrul de evanghelizare între iudei, aşa cum reiese şi din următorul incident:
Cam pe vremea aceasta au venit la Antiohia nişte profeţi din Ierusalim. Aceşti profeţi erau credincioşi care fuseseră dăruiţi de Duhul Sfânt să slujească drept purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu. Ei primeau revelaţii de la Domnul, pe care le împărtăşeau apoi oamenilor. Unul din ei, pe nume Agab, a prezis că o mare foamete va veni peste zonele locuite ale pământului. Într-adevăr, în zilele lui Claudiu Cezar a venit o foamete. Ucenicii din Antiohia s-au decis imediat să trimită ajutoare fraţilor lor creştini ce locuiau în Iudeea, acesta fiind, negreşit, un gest mişcător ce demonstra că zidul de despărţire dintre iudei şi Neamuri era în curs de prăbuşire şi că străvechile antagonisme erau acum mistuite de crucea lui Cristos. Harul lui Dumnezeu s-a arătat puternic la lucru în ucenicii aceştia, care au dăruit cu toţii, cu mână largă şi proporţional cu veniturile fiecăruia. Ei au dat, fiecare după puterea lui. F. W. Grant subliniază situaţia jalnică a dărniciei în vremea noastră, când „fiecare pare să dea puţin din surplusul lui iar cei mai bogaţi, proporţional cu veniturile lor, dând cel mai puţin."
Banii au fost trimişi presbiterilor (sau bătrânilor), prin intermediul lui Barnaba şi Saul. Aici găsim menţionat pentru prima oară termenul de „presbiter" în legătură cu biserica. Dar iudeilor nu le era străin conceptul de presbiter, întrucât în sinagogi exista această funcţie. În bisericile Neamurilor, presbiterii au fost numiţi de apostoli sau de reprezentanţii acestora (Fapte 14:23;Tit 1:5). Calităţile pe care trebuie să le întrunească presbiterii sunt descrise la 1Timotei 3:1-7 şi Tit 1:6-9.