Scena cu care începe capitolul se află în Cezareea, situată la circa 48 km nord de Iopa. Corneliu era un ofiţer în armata romană, cu gradul de sutaş, având deci în subordine o sută de militari. El fusese detaşat pe lângă regimentul italian. Pe lângă gradul militar superior, remarcabilă la el mai este şi cucernicia sa. El era un om temător de Dumnezeu, care făcea multe milostenii pentru evreii săraci şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. Ryrie avansează ideea că el era ceea ce s-a numit „un prozelit la poartă, adică el credea în Dumnezeul iudaismului şi în guvernarea Sa, dar nu făcuse încă pasul de a deveni un prozelit în adevăratul înţeles al cuvântului."
Dacă era mântuit - asta nu se poate stabili cu precizie. Cei care susţin că era, se referă la versetul 2 şi 35, unde Petru, referindu-se evident la Corneliu, spune că „oricine se teme de El (de Dumnezeu) şi lucrează neprihănire este primit de EL. În schimb, cei care susţin că sutaşul Corneliu nu era mântuit aduc ca argument în sprijinul punctului lor de vedere versetul 14 din capitolul 11, unde sunt citate cuvintele îngerului, care îi promite lui Corneliu că Petru îi va spune cuvintele prin care va fi putea fi mântuit.
În opinia noastră, Corneliu reprezintă exemplul unui om care trăia după lumina pe care i-o dăduse Dumnezeu. Întrucât lumina aceasta nu era suficientă pentru a-l mântui, Dumnezeu l-a asigurat că va primi lumina suplimentară a evangheliei. Înainte de a-l vizita Petru, el nu avusese siguranţa mântuirii, dar era pătruns totuşi de un sentiment de înrudire cu cei ce se închinau adevăratului Dumnezeu.