Credinciosul are acum două lucruri neschimbătoare pe care se poate bizui: cuvântul Său şi jurământul Său. Este imposibil să ne imaginăm un lucru mai sigur sau mai cert (în manuscrisele majoritare: „găsim o puternică încurajare" (deci modul indicativ), iar nu „să găsim o puternică încurajare" (subjonctiv). Prima variantă este chiar mai sigură). Dumnezeu promite că-i va mântui pe toţi cei care cred în Cristos; apoi El confirmă această promisiune cu un jurământ. Concluzia este inevitabilă: credinciosul este pe veci sigur. În restul capitolului 6 scriitorul foloseşte patru alegorii pentru a sublinia totala fiabilitate şi probitate a nădejdii creştine:
(1) o cetate de refugiu;
(2) o ancoră;
(3) un premergător;
(4) un Mare Preot.
Mai întâi, cei care sunt credincioşi adevăraţi sunt înfăţişaţi ca fugind de această lume osândită spre cetatea cerească de refugiu. Pentru a-i încuraja în fuga lor, Dumnezeu le-a dat nădejdea bazată pe cuvântul Său şi pe jurământul Său.