Avertismentul început la 5:11 este continuat pe parcursul acestui capitol. Este unul din cele mai controversate capitole din întreg Noul Testament. Întrucât atâţia credincioşi evlavioşi s-au diferenţiat în privinţa opiniilor avute pe această temă, trebuie să avem grijă să nu cădem în dogmatism. Prin urmare, vom prezenta explicaţia care ni se pare cea mai consecventă cu contextul şi cu restul Noului Testament.

Mai întâi de toate, cititorii sunt îndemnaţi să părăsească principiile elementare ale lui Cristos, textual: „cuvântul începutului lui Cristos" (FWG), sau „cuvântul începător al lui Cristos" (KSW). Noi înţelegem că aceste cuvinte se referă la doctrinele de bază ale religiei, aşa cum sunt ele predate în Vechiul Testament, care au avut menirea de a pregăti Israelul pentru venirea lui Mesia. Aceste doctrine sunt înşirate în ultima parte a versetului 1 şi în versetul 2. Cum vom căuta să arătăm, ele nu sunt doctrinele fundamentale ale creştinismului, ci învăţături de natură elementară care au format temelia clădirii ulterioare. Ele nu s-au ridicat la nivelul lui Cristos Cel înviat şi proslăvit. Îndemnul de a părăsi aceste elemente de bază, nu în sensul de a le abandona, ca şi când ar fi netrebnice, ci de a promova, trecând de la acestea la maturitate. Ideea care se desprinde de aici este că perioada iudaismului a fost caracterizată prin copilărie sau infantilitate pe plan spiritual. Creştinismul reprezintă însă perioada adultă, de maturizare.

Odată ce a fost pusă temelia, următorul pas va fi să începem să construim pe această temelie. O temelie doctrinară a fost pusă în Vechiul Testament, cuprinzând cele şase învăţături de bază enumerate mai jos. Acestea reprezintă punctul de plecare. Marile adevăruri ale Noului Testament privitoare la Cristos, la Persoana şi la lucrarea Sa reprezintă slujba maturităţii.

Prima doctrină din Vechiul Testament este pocăinţa de faptele moarte. Aceasta a format obiectul predicilor neîncetate ale profeţilor, precum şi ale precursorului lui Mesia. În ele oamenii erau chemaţi să se întoarcă de la fapte care erau moarte în sensul că erau lipsite de credinţă.

Faptele moarte ar putea însemna aici şi fapte ce erau bune odinioară, dar care acum sunt moarte, după ce a venit Cristos. De exemplu, toate serviciile legate de închinarea la templu devin demodate prin lucrarea încheiată a lui Cristos.

În al doilea rând, scriitorul aminteşte credinţa faţă de Dumnezeu. Din nou aceasta e o subliniere pe care o găsim în Vechiul Testament. În Noul Testament, Cristos este înfăţişat aproape invariabil ca obiectul credinţei. Nu că aceasta ar înlocui credinţa în Dumnezeu; dar o credinţă în Dumnezeu care îl lasă afară pe Cristos este inadecvată.